EuRoQuod

comentariu realizat de jud. Petre Dănuț Cărpiniș, Tribunalul Dâmbovița

De notat ar fi faptul că, deși în textul Decizie-cadru nu se menționează explicit, totuși nu putem concepe emiterea MEA în lipsa unui act procesual intern bază a privării de libertate a unei persoane (în dreptul român, mandat de arestare preventivă sau mandat de executare a pedepsei cu închisoarea; eventual ne-am putea gândi și la încheieri prin care se impune internarea medicală ne voluntară a unei persoane, deși, este dificil de imaginat un caz în care să avem MEA într-o asemenea speță – ar trebui ca față de o persoană să se dispună internarea medicală într-una dintre variantele prevăzute de lege, fără să avem hotărâre de condamnare sau mandat de arestare preventivă, iar persoana respectivă să fi părăsit teritoriul României). Apreciem deci, că, potrivit formularului de mandat european de arestare, nu putem avea situația urmăririi penale a unei persoane pentru care să se solicite predarea din alt stat membru fără să se fi dispus în prealabil arestarea preventivă în lipsă în plan procesual intern.

Punctul b) 1. se completează în situația în care emitem MEA pentru predarea unei persoane acuzată de săvârșirea unei infracțiuni (în faza de urmărire penală, în cameră preliminară sau în curs de judecată), iar nu pentru situația unei persoane condamnate la o pedeapsă privativă de libertate.

Formularul MEA este, mai întâi de toate, anexă la Decizia Cadru 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI; odată cu transpunerea deciziei-cadru, respectiva anexă este preluată ca atare în legislațiile statelor membre, în cazul României fiind vorba de anexa 1 a Legii nr. 302/2004. Scopul întocmirii unui formular cu formă fixă în cazul MEA este recunoașterea facilă de către statul de executare a acestei forme de cooperare în materie penală, în situația în care există diferențe procedurale notabile între statele membre care-și pun amprenta și pe modul de redactare a actelor procesuale. S-a dorit astfel uniformizarea acestui act, conținutul său fiind în strânsă legătură cu prevederile deciziei-cadru. El are și rolul ca statul de executare să verifice cu ușurință îndeplinirea condițiilor de fond și formă ale mandatului pentru a se putea dispune predarea persoanei.

În cazul punctului b) se verifică existența uneia dintre situațiile în care se poate emite MEA – art. 1 al. 1 din decizia-cadru. De notat ar fi faptul că noțiunea de urmărire penală din textul deciziei-cadru este una autonomă de drept al Uniunii Europene și cuprinde inclusiv faza de judecată. Până la momentul intervenirii unei hotărâri definitive se poate emite MEA cu îndeplinirea condițiilor generale și specială (aceasta din urmă referindu-se la pedepsibilitatea pentru fapta de care este acuzată persoana – maximul prevăzut de lege să fie de cel puțin 12 luni de închisoare). În formularul de mandat la punctul b) se identifică prin subpunctele 1 şi 2 care este situația în care se găsește persoana a cărei predare se solicită. Subpunctul 1 este destinat persoanelor care încă nu au fost condamnate definitiv, urmând a se completa subsecvent punctul c) subpunctul 1 cu maximul prevăzut de lege pentru infracțiunea de care este acuzată persoana, pentru ca statul de executare să verifice ca acesta să fie mai mare de 12 luni de închisoare. Punctul b) subpunctul 2 se completează în cazul persoanelor solicitat a fi predate pentru executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, urmând ca la c) 2. să apară şi pedeapsa aplicată şi cea rămasă efectiv de executat, care trebuie să fie de cel puțin 4 luni închisoare.

Semnalăm faptul că decizia-cadru se referă (în cazul postcondamnatoriu) la situațiile în care mandatul european de arestare este emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate. Toate aceste cazuri au ca situație premisă o hotărâre penală definitivă care să constate comiterea unei infracțiuni sau a unei fapte prevăzute de legea penală. Noțiunea de măsură privativă de libertate vine să acopere și situația unor proceduri întâlnite în unele state europene și care sunt calificate ca măsuri privative de libertate. Este spre exemplu situația dreptului penal francez care prevede ca după executarea unor pedepse de cel puțin 15 ani de închisoare aplicate pentru anumite infracțiuni considerate foarte grave (anumite cazuri de omor, infracțiuni sexuale, tortura ş.a) condamnatul să fie plasat într-un centru special pentru prevenirea riscului recidivei. Nu trebuie în nici un caz confundată noțiunea menționată în decizia-cadru cu măsurile preventive din dreptul românesc. Acestea se dispun până la existența unei hotărâri definitive de condamnare, urmând a se completa, dacă se emite MEA în respectiva cauză, punctele b) 1. şi c) 1 din formularul de mandat (vezi și explicațiile generale de la punctul b).

Reamintim corelația b1–c1 şi b2-c2. Fiind în cazul unei hotărâri de condamnare definitivă şi solicitând predarea pentru ca persoana respectivă să execute o pedeapsă se completează b2, respectiv c2 din formularul MEA (a se vedea şi explicațiile la pct.b).

Este important să arătăm nu numai pedeapsa aplicată în hotărârea de condamnare, cât mai ales, perioada rămasă de executat, pentru că aceasta trebuie să fie cel puțin egală cu 4 luni închisoare, aspect ce trebuie verificat de statul de executare.
Se poate scrie pedeapsa rămasă de executat în orice variantă (eventual cu ani, luni și zile rămase de executat); cea în care arătăm pedeapsa aplicată și perioada de dedus părând mai simplă, mai ales în cazurile în care în mod evident avem semnificativ mai mult decât 4 luni închisoare perioadă rămasă neexecutată.

Punctul d) din formularul de mandat se completează în funcție de datele din dosar.

În ceea ce privește decizia-cadru inițială, tocmai sub acest aspect a suferit modificări importante prin Decizia-cadru 2009/299/JAI. În forma inițială se prevedea necesitatea exprimării garanției rejudecării cauzei față de persoana solicitată dacă aceasta a fost judecată în lipsă. Principiul rejudecării cauzei în care un inculpat nu a participat reprezenta și reprezintă în continuare o garanție a dreptului la apărare, drept consacrat de toate legislațiile penale ale statelor membre, componentă a dreptului la un proces echitabil protejat și prin intermediul art.6 CEDO; de asemenea dreptul la apărare este și un drept fundamental recunoscut la nivelul UE, componentă a principiilor generale de drept european, izvor juridic al normelor de drept al Uniunii Europene.

S-a constatat însă în practică faptul că nu în toate cazurile în care un inculpat nu a participat la procesul soldat cu condamnarea sa definitivă este necesar să se acorde posibilitatea rejudecării cauzei. În special în situațiile în care inculpatul a avut la cunoștință de proces, dar a preferat să nu se prezinte în fața magistratului, nu s-ar justifica rejudecarea cauzei, fiind în situația de a valorifica dreptul la apărare prin alte căi (reprezentarea în cauză) sau de a renunța la formularea de apărări și a îmbrățișa o poziție pasivă, lăsând rolul propunerii de probe doar în sarcina acuzării.

Ca atare, în toate situațiile în care este dovedit că inculpatul a cunoscut de data și locul desfășurării procesului și de faptul că acesta poate avea loc și în lipsa sa, sau este dovedit că, știind de proces, a fost reprezentat de un apărător care a putut să susțină poziția sa procesuală, sau, în fine, luând act în mod direct de hotărârea de condamnare a acceptat-o și nu a formulat sau a renunțat la formularea unei căi de atac, nu mai este necesară rejudecarea cauzei.

Pe cale de consecință, formularul de mandat a fost adaptat astfel încât să se verifice dacă nu cumva inculpatul se găsește în vreuna dintre situațiile de excepție în care nu este necesară garanția rejudecării cauzei sau, dacă într-adevăr nu a avut cunoștință de proces, îi este dată garanția rejudecării cauzei.

Punctul d) este, deci, susceptibil de verificare a completării „în cascadă”. Dacă se bifează punctul 1, se exclude orice bifare de la punctul 2. Dacă se bifează punctul 2 atunci obligatoriu va trebui bifat 3.1a, 3.1.b sau 3.2, sau 3.3 sau 3.4, altfel avem toate șansele neexecutării mandatului pe motiv că nu sunt furnizate date referitoare la existența unei veritabile judecăți în lipsă care să necesite garanția rejudecării.

Vreuna dintre situațiile de la 3.1a, 3.1b, 3.2, 3.3, exclud completarea punctului 3.4. Pe de altă parte, ne-am putea găsi în mai multe dintre situațiile mai sus amintite, fiind totuși suficient să se bifeze una dintre acestea pentru ca statul de executare să verifice corespunzător inexistența necesității garanției rejudecării cauzei.

În ceea ce privește completarea în sine a acestor subpuncte, semnalăm problema ivită în practică după modificarea codului penal și de procedură penală în cazurile în care inculpatul cunoaște de existența procesului penal, fiind spre exemplu arestat în cauză, dar este pus în libertate (eventual în cameră preliminară după sesizarea instanței judecătorești cu rechizitoriu), după care se sustrage de la proces, fugind în străinătate și nemaiavând dovada că ar cunoaște despre termenele fixate în faza de judecată.

Considerăm că noțiunea de proces la care se referă decizia cadru și formularul de mandat vizează strict faza de judecată (nu şi procedura în cameră preliminară, de exemplu). Este cea mai sigură interpretare, care nu ar putea pune probleme nici din perspectiva statului de executare care ar fi chemat să aprecieze asupra unui alt sistem de drept – care ar fi semnificația noțiunii de participare la proces a inculpatului. Nu ar fi de neglijat nici posibilitatea adresării unei întrebări preliminare CJUE în interpretarea noțiunii de „proces” menționată în art.4 ind. a al.1, respectiv dacă aceasta se referă la procesul penal în ansamblu, în toate fazele sale sau se referă doar la o fază procesuală de după sesizarea instanței de judecată sau, și mai restrâns, doar la faza de judecată într-un sistem de drept care cunoaște și faza în cameră preliminară, precum cel procesual român.

O altă chestiune ar viza situațiile în care inculpatul nu este prezent la proces, dar este asistat de un apărător din oficiu. În general, în atare situații nu se va putea bifa subpunctul 3.2 decât dacă apărătorul din oficiu învederează că a luat legătura personal cu inculpatul și l-a încunoștințat de proces. Pe de altă parte, nici existența unui apărător ales nu garantează bifarea 3.2, pentru că este posibil ca familia inculpatului care se sustrage de la proces să angajeze un apărător în cauză. Şi în această situație, trebuie să reiasă din actele dosarului că apărătorul ales a luat legătura personal cu inculpatul care cunoaște de proces, dar alege să nu se prezinte în fața instanței.

În fine, dacă nu ne găsim în vreuna dintre situațiile de la punctele 3.1 (a sau b), 3.2, 3.3, este obligatorie bifarea punctului 3.4, ceea ce semnifică garantarea existenței în dreptul nostru procesual penal a posibilității rejudecării cauzei. Procedura rejudecării este cea prevăzută de art.366 şi urm. NCPP. Se remarcă sub acest aspect corelarea aproape perfectă între dispozițiile deciziei cadru și prevederile art.366 al.2 NCPP referitor la noțiunea de judecată în lipsă.

Termenul de o lună este specific procedurii redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate (art.466 al.1 NCPP) Vezi și explicațiile generale de la punctul d).

Completarea corectă a punctului e) are o importanță aparte, mai ales în situațiile pluralității de infracțiuni.

În cazul în care nu avem o descriere a tuturor faptelor comise (sau de care este acuzat) putem avea o problemă cu aplicarea regulii specialității (art.115 din Legea nr.302/2004, respectiv art.27 din decizia-cadru).

Problemele cele mai des întâlnite în practică vizează situațiile în care există concurs sau stare de recidivă față de comiterea unor infracțiuni judecate anterior cauzei ce se finalizează cu hotărârea de condamnare din dosarul în care se emite MEA. Este astfel posibil ca o pedeapsă rezultantă să fie stabilită ulterior anulării beneficiului suspendării condiționate sau suspendării condiționate sub supraveghere (în special pedepse aplicate potrivit vechiului cod penal) sau revocarea unui astfel de beneficiu. Ca atare avem contopite sau alăturate pedepse aplicate nu numai prin prezenta hotărâre de condamnare, ci și potrivit unor hotărâri judecătorești anterioare. Aceste situații vor putea fi întâlnite și sub imperiul legii noi, când se va ajunge spre exemplu la revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei, anularea sau revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, revocarea beneficiului liberării condiționate, contopirea unor pedepse potrivit art.43 NCP în unele cazuri de recidivă, etc.

Reflexul instanțelor judecătorești care au emis MEA în astfel de cauze a fost, cu rare excepții, să se descrie doar fapta comisă în dosarul în care s-a emis MEA, nu și faptele pentru care inculpatul fusese condamnat anterior, dar pentru care s-au stabilit pedepse ce au fost contopite în rezultanta aplicată în ultimul dosar înregistrat.

Semnalăm că această reprezintă o eroare importantă de redactare a mandatului european, care fie duce la întârzierea procedurii fie, în caz de predare, la posibile complicații prin solicitarea de către persoana condamnată a aplicării regulii specialității în cauză și neexecutarea întregii pedepse aplicate. În cele mai multe cazuri statele de executare au solicitat informații suplimentare despre pedepsele anterioare, fiind cazuri în care se solicită expres emiterea unui nou mandat european de arestare cu descrierea corespunzătoare a tuturor faptelor ce au dus la pedepse ce se regăsesc în rezultanta finală de executat. Aceasta duce la o întârziere evidentă a procedurii, dar și la dificultăți de drept intern, nefiind foarte clară calea procedurală de urmat pentru a se ajunge la finalitatea unui nou MEA care să fie corespunzător completat. Nu găsim astfel o procedură de anulare a vechiului mandat european, fiind posibilă doar retragerea sa pentru motivul prevăzute de art. 94 din Legea nr.302/2004, respectiv faptul că au dispărut temeiurile emiterii sale (ceea ce ridică dificultăți de considerare a existenței acestui caz pentru situația completării parțial eronate a mandatului). Este discutabil și dacă putem folosi procedura de modificare a actelor procedurale sau de îndreptare a unor erori materiale (art.277 – 278 NCPP) în cazul unui MEA. Pe de altă parte emiterea a două mandate europene de arestare în același dosar (față de aceeași persoană și cu același temei al predării – pentru executarea unei aceleiași pedepse rezultante), deși nu pare interzisă expres, ridică alte probleme procedurale (unele legate de valabilitatea acestui procedeu, altele de ținerea unei evidențe stricte și de verificare în baza cărui mandat s-ar face predarea, neeliminându-se posibilitatea predării în baza celui completat eronat cu aceleași probleme pe executare, în fine, altele din perspectiva statului de executare care trebuie să se hotărască dacă urmează două proceduri paralele de predare sau judecă solicitările statului emitent în același dosar).

Pentru evitarea tuturor acestor inconveniente se impune completarea corectă a MEA cu descrierea tuturor faptelor care au dus la pedepsele contopite în tot sau în parte și reflectate în pedeapsa rezultantă finală.

În practică, unele instanțe redau în plus pentru uzul practicianului din statul de executare și conținutul concret al art. 215 al.1, 2 şi 3 C.p. din 1968, al art.41 al.2 C.p din 1968 şi al art.290 C.p. din 1968 (sau, bineînțeles, în alte cazuri, textele legale ce reglementează infracțiunea/infracțiunile pentru care fusese condamnat inculpatul).

În ceea ce privește completarea punctului e) subpunctul I, se impune încadrarea infracțiunii comise sau de care este acuzată persoana ce se cere predată într-unul din cele 32 de comportamente considerate suficient de grave pentru a nu mai impune verificarea condiției dublei incriminări a faptei/faptelor.

Este util sa avem în vedere faptul că MEA nu este altceva decât o procedură simplificată de extrădare în cadrul UE. Extrădarea clasică pleacă de la premisa existenței dublei incriminări a faptelor atât în statul care solicită extrădarea, cât și în statul unde s-a refugiat persoana în cauză. Simplificarea procedurii de extrădare vizează astfel și atenuarea acestei condiții a extrădării. Este posibil să existe comportamente considerate grave de marea majoritate a statelor membre, dar care totuși să nu fie incriminate într-o minoritate foarte restrânsă de alte state. Pentru acestea s-a ajuns la un acord în plan european să nu fie împiedicată extrădarea.

Pe de altă parte având în vedere diferențele de reglementare în materie penală existente la nivelul statelor membre, a fost imposibil să se determine în concret un set de infracțiuni (în sensul denumirilor marginale din codurile penale) care să fie considerate suficient de grave pentru a nu fi necesară verificarea condiției dublei incriminări. Motivul evident a fost acela că, deși statele incriminează majoritatea unor comportamente grave, există diferențe de reglementare atât la nivelul denumirii infracțiunilor, dar, în anumite situații, și în ceea ce privește elementul material al laturii obiective a infracțiunilor respective.

S-a ales astfel soluția ca enumerarea comportamentelor suficient de grave care să dea naștere la posibilitatea executării MEA fără verificarea condiției dublei incriminări să fie făcută ca atare, iar nu ca infracțiuni în sensul denumirii marginale din vreo legislație penală a vreunui stat membru. Drept rezultat suntem în prezența a 32 de comportamente grave enumerate în decizia-cadru la art.2 al.2 și care se regăsesc ca atare și în conținutul formularului de mandat.

Natura juridică a acestei enumerări nu este deci a unor infracțiuni de sine stătătoare (fie ele la nivelul vreunei legislații penale ale unui stat membru, fie la nivelul legiuitorului european). În plan european nu avem o astfel de competență UE, iar la nivelul legislațiilor statelor membre situația definirii infracțiunilor este divergentă.

Ca o consecință practică, atunci când completăm formularul de mandat trebuie să facem operațiunea încadrării infracțiunii/infracțiunilor săvârșite sau de care este acuzată persoana solicitată într-unul dintre cele 32 de comportamente enumerate.

Dacă ar fi să ne raportăm la felul cum sunt menționate aceste comportamente, ne găsim în mai multe situații posibile. Avem situația cea mai simplă, în care regăsim felul comportamentului și ca denumire marginală de infracțiune în legea penală română. Suntem ajutați în acest sens și de transpunerea formularului de mandat în Legea 302/2004, care a încercat în anumite situații să folosească terminologia dreptului penal românesc pentru anumite noțiuni folosite de legiuitorul european. Spre exemplu apartenența la o organizație criminală a fost transpus drept „participare la un grup criminal organizat”, noțiune specifică la vremea respectivă a Legii nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.

Deși s-ar putea susține că ne-am afla în situația unei transpuneri incorecte, de vreme ce se modifică termenii formularului de mandat cu formă fixă anexă a deciziei-cadru, considerăm corectă opțiunea legiuitorului român care vine să simplifice munca de încadrare a infracțiunilor reglementate în dreptul penal român în vreunul dintre comportamentele enumerate în decizia-cadru.
În practică, trebuie verificată însă permanent munca de traducere a formularului român de mandat în forma (limba) acceptată de statul de executare. Această verificare se referă la folosirea formularului de mandat anexă a deciziei-cadru, formă originală în toate limbile folosite în statele membre. Deci nu trebuie tradus la aprecierea traducătorului întreg formularul de mandat românesc anexă a Legii nr.302/2004, care este diferit de anexa deciziei-cadru – varianta în limba română. Trebuie luat formularul anexă din decizia-cadru specific limbii în care trebuie transmis statului de executare și doar conținutul rubricilor respective completate conform datelor concrete din dosar se traduce de către traducător. Se evită astfel transmiterea unui formular de mandat diferit de cel al deciziei-cadru, ceea ce ar putea ridica o problemă de formă în jurisdicția statului de executare.

Revenind, în concret, la situația în care ne uităm la completarea e)I și, ținând cont de precizările de mai sus, putem avea situația simplă când denumirea marginală a infracțiunii corespunde cu un comportament din formularul românesc de mandat (e.g. – omor, viol, înșelăciune, lipsire de libertate în mod ilegal). În acest caz se bifează comportamentul respectiv.

Precizările de mai sus ne ajută însă să bifăm anumite comportamente în cazuri asemănătoare în care comportamentul diferă întrucâtva de denumirea marginală a infracțiunii. Spre exemplu, transpunerea românească a comportamentului „omor” are la bază în decizia-cadru – „omucidere voluntară”. Putem bifa fără reținere, deci, orice infracțiune de omor calificat la comportamentul respectiv. Apare, deci, utilă practicianului, folosirea, pe lângă formularul de mandat menționat în Legea nr.302/2004 și a textului deciziei-cadru, ținând cont și de necesitatea unei interpretări conforme a legii interne cu textul normei de drept european (principiu afirmat de Curte și în ceea ce privește o decizie-cadru începând cu jurisprudența Pupino – Hotărârea Maria Pupino, C-105/03, EU:C:2005:386).

Cea mai numeroasă categorie de comportamente este practic aceea în care acestea sunt foarte apropiate de anumite denumiri marginale de infracțiuni din dreptul penal român, în general, bifarea acestora neridicând dificultăți majore. Semnalăm totuși o anumită chestiune ce poate suscita discuții, cea a noțiunii de „furt organizat sau armat”. În decizia-cadru avem traducerea românească „jafurile organizate sau armate”. O chestiune sensibilă pare aceea a infracțiunii de furt calificat prev. de art.228 – 229 al.2 lit.c NCP – furtul săvârșit de o persoană ce are asupra sa o armă. Dacă ne uităm la traducerea engleză a deciziei-cadru remarcăm faptul că noțiunea de „furt armat” este sinonimă cu „armed robbery”, care implică potrivit dreptului englez folosirea unei arme (prin rănire sau amenințare cu aceasta). Pe de altă parte, traducerea franceză se referă la „vol avec une arme” – dreptul penal francez incriminând atât varianta agravantă a folosirii unei arme, dar și situația în care făptuitorul doar poartă asupra sa o armă (spre diferență de dreptul penal român pedepsibilitatea pare aceeași, în timp ce la noi infracțiunile sunt distincte - furt calificat potrivit încadrării mai sus amintite sau tâlhărie atunci când se folosește arma). Apreciem că o întrebare preliminară adresată CJUE s-ar impune pentru clarificarea acestei noțiuni – dacă aceasta este una autonomă (cum pare de altfel a fi) și, în caz afirmativ, dacă include și situațiile în care făptuitorul deține o armă fără a o folosi în concret la săvârșirea faptei.

O altă situație vizează comportamentele care se referă la un grup omogen de infracțiuni. Spre exemplu „corupție” ar viza infracțiunile de corupție (art.289 – 294 NCP) dar și infracțiuni de corupție ce ar fi reglementate de legile penale speciale. O situație asemănătoare găsim și în alte cazuri, cum ar fi „fapte legate de criminalitatea informatică”, „fapte privind mediul înconjurător” etc. Nici această situație nu pare să ridice dificultăți semnificative de încadrare.
În fine semnalăm și situația unor comportamente în care va fi mai dificil să încadrăm infracțiuni din sistemul de drept penal român. Este cazul „rasism și xenofobie”, când va trebui să cercetăm motivul pentru care s-a comis o anumită infracțiune, „racketingul și extorcarea de fonduri”, transpus destul de impropriu în Legea 302/2004 – „deturnare de fonduri” ori „sabotajul”, când ar trebui să cercetăm spre exemplu motivul unei alte infracțiuni, cum ar fi cea de distrugere. Dacă am privi din perspectiva României ca stat de executare, este posibil ca tocmai în cazul sabotajului să nu avem dubla incriminare, dacă mijlocul folosit la sabotare nu ar fi el însuși o infracțiune de sine stătătoare în dreptul penal român (în condițiile în care o incriminare de sine stătătoare a sabotajului nu cunoaștem, fiind abrogată după căderea regimului comunist din 1989).

Cazul completării punctului e) II este necesar pentru ca statul de executare să verifice dubla incriminare pentru faptele săvârșite sau de care este acuzată o persoană şi care nu pot fi încadrate în vreunul dintre cele 32 de comportamente grave de la subpunctul I.

În cazul de față, înșelăciunea face parte dintre cele 32 de comportamente, dar infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu (este considerat comportament grav falsificarea unor înscrisuri oficiale – fals material în înscrisuri oficiale fiind reglementarea românească).

Ca sugestie de completare, dacă la începutul punctului e), când descriem faptele, putem să o facem aproximativ cum ar apărea la încadrarea în drept a infracțiunilor din rechizitoriu, la e) II o vom face mai detaliat (cum ar fi spre exemplu situația de fapt reținută de instanță în hotărârea judecătorească), pentru a da posibilitatea jurisdicției din statul de executare să încadreze acea faptă într-o infracțiune prevăzută de legea penală a statului de executare.