Scurte considerații despre traducerea necorespunzătoare în limba română a unor termeni juridici din Regulamentul 44/2001 (jud. Laura-Mihaela Ivanovici, ICCJ)

Notă elaborată de jud. Laura Ivanovici, ICCJ

Prin sentința civilă nr. 1372/20.11.2009, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată. În rejudecare, tribunalul a reținut că prin cererea introductivă la instanță, reclamanta a solicitat recunoașterea hotărârii pronunțată la data de 23.11.1999 de Tribunalul de Comerț din Creteil și recunoașterea hotărârii pronunțate la data de 09.01.2003 de Curtea de Apel Paris, Camera a-5-a, Secția B, având nr. 2000/10081, 2000/12723. Hotărârile au fost depuse în fotocopii simple, semnate pentru conformitate, fără a fi legalizate, ori apostilate. În raport cu data pronunțării hotărârilor, 23.11.1999, respectiv 09.01.2003, sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. 1 din Convenția la care România a aderat prin OG nr. 66/1999 care prevăd că: „Singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul”.

Legea nr. 142/04.05.2004 privind modificarea art. 2 din OG nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 05.10.1961 a fost publicată la data de 11 mai 2004 în Monitorul Oficial nr. 421/11.05.2004, astfel că nu poate fi aplicată în prezenta cauză, fără a retroactiva. De asemenea, nu sunt incidente nici dispozițiile Legii nr. 187/09.03.2003, care nu era în vigoare la data pronunțării hotărârilor a căror recunoaștere se solicită. Scutirea de orice formalitate nu este prevăzută nici în tratatul bilateral, ratificat prin Legea nr. 32 din 6 aprilie 1992 pentru ratificarea Tratatului de înțelegere amicală și cooperare dintre România și Republica Franceză, astfel că nu suntem în prezența unei excepții potrivit art. 3 alin. 2 din Convenție. Ea apare ca fiind scutită de alte formalități de legalizare în acte mult mai vechi, respectiv în Convenția dintre Republica Socialistă România și Republica Franceză privind asistența juridică în materie civilă și comercială, semnată la Paris la 5 noiembrie 1974, ratificată prin Decretul nr. 77/1975, care în art. 10 se prevede că „Înscrisurile care emană de la autoritățile judiciare sau de la alte autorități competente ale unuia dintre state, precum și înscrisurile cărora acestea le dau dată certă, le atestă autenticitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, nu au nevoie de nici o legalizare pentru a fi folosite pe teritoriul celuilalt stat.” Însă în ceea ce privește hotărârile judecătorești.

Reclamanta trebuia să facă dovada că hotărârile sunt definitive potrivit legii franceze, chestiune care privește deopotrivă obligația îndeplinirii criteriilor de formă, dar și fondul chestiunii, întrucât nu pot fi recunoscute hotărârile care nu îndeplinesc cerințele obligatorii prevăzute de art. 21 din convenția bilaterală care prevăd că: „Partea care invocă recunoașterea sau care cere executarea va prezenta: a) o copie de pe hotărâre care să îndeplinească condițiile necesare de autenticitate; b) o copie certificată de pe citația adresată părții care a fost lipsă în instanță, precum și orice act care să ateste că citația i-a ajuns în timp util; c) orice act de natură să stabilească că hotărârea îndeplinește condițiile stabilite la alin. b) al art. 15 (art. 21-1).” Sub acest aspect, tribunalul a apreciat ca fiind pertinente apărările formulate de pârâta SC Frigoexpres SA prin întâmpinare. Astfel, a constatat că reclamanta nu a depus actele potrivit cerințelor de literele a-c din Convenție, dispozițiilor art. 176 din Legea nr. 105/1992, astfel încât, chiar trecând peste chestiunea controversată a problemelor privind apostilarea actelor, cererea nu este întemeiată nici pe fond, hotărârile neîndeplinind cerințele legale pentru a fi recunoscute cu efecte depline pe teritoriul României.

Împotriva sentinței, a declarat apel reclamanta, care a susținut nelegalitatea și netemeinicia acesteia, întrucât greșit a reținut instanța că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru asistență juridică în materie civilă și comercială încheiată între România și Franța la data de data de 05.11.1974, de recunoaștere a hotărârilor judecătorești pe teritoriul României, care elimină cerințele legalizării sau a supralegalizării înscrisurilor judiciare.

Examinând apelul prin prisma criticilor formulate și excepțiile invocate de către intimată prin întâmpinare, Curtea a constatat că acestea sunt neîntemeiate.

Referitor la excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, în raport de dispozițiile art. 33 Capitolul III Secțiunea 1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului Europei privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în vigoare de la data aderării României la Uniunea Europeană, 01.01.2007, Curtea reține că aceste prevederi legale nu sunt incidente raportului juridic dedus judecății. Astfel, se constată că, într-adevăr, prin prevederile art. 33 alin. 1 din Capitolul III Secțiunea 1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului Europei privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, se stipulează că „o hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la nici o procedură specială.” Această regulă nu exclude competența instanței dintr-un stat membru de a recunoaște o hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt stat membru, în cazul unei contestații sau pe cale incidentală, astfel cum rezultă din prevederile art. 33 alin. 2 și 3 ale aceluiași regulament. În plus, conform prevederilor tranzitorii din Capitolul VI, articolul 66 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, „dispozițiile prezentului regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite după intrarea în vigoare a acestuia.”

Pentru România dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 au intrat în vigoare după semnarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, respectiv, din data de 01.01.2007. Or, acțiunea soluționată prin hotărârea judecătorească din 23.11.1999 Prima cameră a Tribunalului de Comerț din Creteil și hotărârea din 09.01.2003 a Curții de Apel din Paris, Camera a 5-a, Secția B, a fost intentată la data de 19.03.1998, deci, cu mult înainte de intrarea în vigoare a regulamentului. De asemenea, cererea pentru recunoașterea acestor hotărâri judecătorești a fost intentată la Tribunalul București la data de 02.10.2006, deci, tot anterior datei de 01.01.2007. Prezentul litigiu nu se înscrie nici în prevederile art. 66 alin. 2 lit. a și b din Capitolul VI al Regulamentului (CE) nr. 44/2001, prin care se stipulează în mod expres că: „Cu toate acestea, hotărârile pronunțate după data intrării în vigoare sunt totuși recunoscute și executate în conformitate cu dispozițiile capitolului III, dacă acțiunea introdusă în statul membru de origine a fost intentată înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament:

a) În cazul în care acțiunea introdusă în statul membru de origine a fost intentată după intrarea în vigoare a Convenției de la Bruxelles sau a celei de la Lugano atât în statul membru de origine, cât și în statul solicitat;

b) În toate celelalte situații, în cazul în care normele de competență aplicate sunt conforme cu cele prevăzute fie în capitolul II, fie într-o convenție încheiată între statul membru de origine și statul membru solicitat, convenție care era în vigoare la data la care a fost intentată acțiunea.”

Aceasta întrucât, în speță, atât hotărârile a căror recunoaștere se solicită cât și cererea de executare a acestora sunt emise, respectiv intentate, anterior intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, pe teritoriul României.

De vreme ce, competența și procedura de soluționare a cererii de recunoaștere a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială nu sunt supuse dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului Europei, evident, le sunt aplicabile dispozițiile în vigoare la data pronunțării hotărârilor judecătorești și intentării cererii de recunoaștere a acestora pe teritoriul României.

Întrucât hotărârile sunt pronunțate de instanțele judecătorești din Franța, raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile Convenției dintre Republica Socialistă România și Republica Franceză privind asistența juridică în materie civilă și comercială din 05.11.1974, ratificată de RSR prin Decretul Consiliului de Stat nr. 77/1975, în raport de care prima instanță a soluționat litigiul.

În consecință, excepțiile inadmisibilității și respectiv, lipsei de interes a reclamantei în intentarea cererii de chemare în judecată sunt neîntemeiate.

Conform art. 21 din respectiva Convenție: „1. Partea care invocă recunoașterea sau care cere executarea va prezenta:a) o copie de pe hotărâre care să îndeplinească condițiile necesare de autenticitate;b) o copie certificată de pe citația adresată părții care a fost lipsă în instanță, precum și orice act care să ateste că citația i-a ajuns în timp util;c) orice act de natură să stabilească că hotărârea îndeplinește condițiile stabilite la alin. b) al art. 15. …3. Actele prevăzute în paragrafele precedente trebuie să fie însoțite de o traducere certificată pentru conformitate, fie de către un agent diplomatic sau consular, fie de către un traducător autorizat sau de către orice altă persoană abilitată în acest scop în unul dintre cele două state.”

Reclamanta și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 21 pct.1 lit. a și b, depunând, în primă instanță, copii de pe hotărârile judecătorești a căror recunoaștere o solicită, iar în apel, copia certificată de pe citația adresată societății F. Oradea România, ce a lipsit de la judecata în apel, la Curtea de Apel din Paris, dar a fost înștiințată în termen, respectiv la data de 13.10.2000, despre proces.

Deși i s-a pus în vedere în mod expres de către instanță, reclamantei să facă dovada caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, aceasta nu a produs nici o dovadă din care să rezulte că hotărârea Curții de Apel din Paris din 09.01.2003 îndeplinește condiția prevăzută de dispozițiile art. 21 pct. 1 lit. c, coroborată cu cea a art. 15 din Convenție. Conform prevederilor art.15 lit. b din Convenție: „Hotărârile pronunțate de o instanță de origine într-unul dintre cele două state sunt recunoscute sau declarate executorii pe teritoriul celuilalt stat dacă în statul de origine hotărârea este definitivă.” În baza art.15 alin.2 din Convenție sunt considerate definitive hotărârile care nu mai pot face obiectul, în România, al unei căi ordinare de atac și, în Franța, unui recurs ordinar sau unui recurs în casare. În speță, hotărârea judecătorească din 23.11.1999 a Primei camere a Tribunalului de Comerț din Creteil, prin care societățile K.N.F. au fost condamnate, în solidar, să plătească societății Nestle France suma de 97.200 USD, cu dobânzile aferente (cu atragerea răspunderii societăților de asigurare, printre care și a Companiei Winterthur), a fost supusă apelului.Hotărârea din 09.01.2003 a Curții de Apel din Paris, Camera a 5-a Secția B, este supusă recursului în anulare, astfel cum rezultă din copia de pe înștiințare despre hotărâre, fila 6 dosar fond. Faptul că prima hotărâre era supusă executării provizorii, iar cea de-a doua este executorie, nu constituie o dovadă a caracterului definitiv al hotărârii pronunțate în apel, în sensul art. 15 alin. 2 din Convenție, atâta vreme cât aceasta este supusă unei căi de atac în recurs. Or, pentru ca hotărârea judecătorească pronunțată în Franța să fie recunoscută în România, în baza Convenției, trebuie să întrunească cumulativ toate cele trei condiții prevăzute în art. 21, citat mai sus. În raport de aceste considerente, Curtea, constatând netemeinicia apelului, în baza art. 296 Cod procedură civilă, urmează a-l respinge ca nefondat.