EuRoQuod

cooperare judiciară în materie civilă, dreptul familiei

Versiune integrală

Noțiunea „reședință obișnuită”, în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, trebuie să fie interpretată în sensul că această reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial. În acest scop, trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale întreținute de copil în statul respectiv. Este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.

Noțiunea de reședință obișnuită a copilului

34. Potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă din cerințele atât ale aplicării uniforme a dreptului comunitar, cât și ale principiului egalității că termenii unei dispoziții de drept comunitar care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să primească, în întreaga Comunitate Europeană, o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând cont de contextul dispoziției și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 ianuarie 1984, Ekro, 327/82, Rec., p. 107, punctul 11, precum și Hotărârea din 6 martie 2008, Nordania Finans și BG Factoring, C 98/07, Rep., p. I 1281, punctul 17).
35. Întrucât articolul 8 alineatul (1) din Regulament nu cuprinde nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a determina sensul și sfera de aplicare a noțiunii „reședință obișnuită”, această determinare trebuie să fie efectuată potrivit contextului dispozițiilor și obiectivului Regulamentului, în special cel care reiese din considerentul (12), potrivit căruia temeiurile de competență pe care le stabilește sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și în special de criteriul proximității.
36. Jurisprudența Curții privind noțiunea de reședință obișnuită în alte domenii ale dreptului Uniunii Europene (a se vedea printre altele Hotărârea din 15 septembrie 1994, Magdalena Fernández/Comisia, C 452/93 P, Rec., p. I 4295, punctul 22, Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Adanez Vega, C 372/02, Rec., p. I 10761, punctul 37, și Hotărârea din 17 iulie 2008, Kozłowski, C 66/08, nepublicată încă în Repertoriu) nu poate fi transpusă direct în cadrul aprecierii reședinței obișnuite a copiilor, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulament.
37. „Reședința obișnuită” a copilului, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulament, trebuie să fie stabilită pe baza unui ansamblu de împrejurări de fapt specifice fiecărui caz în parte.
38. În afară de prezența fizică a copilului într un stat membru, trebuie să fie reținuți și alți factori de natură să demonstreze că această prezență nu are deloc un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într un mediu social și familial.
39. Trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale ale copilului în statul respectiv.
40. Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 44 din concluzii, intenția părinților de a se stabili împreună cu copilul în alt stat membru, exprimată prin anumite măsuri tangibile, cum ar fi achiziționarea sau închirierea unei locuințe în statul membru gazdă, poate constitui un indiciu al transferului reședinței obișnuite. Un alt indiciu poate fi reprezentat de depunerea unei cereri de a beneficia de o locuință socială adresată serviciilor competente din statul respectiv.
41. În schimb, împrejurarea potrivit căreia copiii stau într un stat membru unde duc, o scurtă perioadă, viața unei persoane fără o reședință stabilă este de natură să constituie un indiciu potrivit căruia reședința obișnuită a acestor copii nu se află în acest stat.
42. Revine instanței naționale competența de a stabili locul reședinței obișnuite a copiilor în lumina criteriilor enunțate la punctele 38-41 din prezenta hotărâre și potrivit unei evaluări de ansamblu.