EuRoQuod

10.10.2013, jud. Gabriela Florescu

Scopul Regulamentului nr.1896/2006 de instituire a procedurii europene de somație de plată ¹⁾ este de a accelera litigiile transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate prin instituirea unei proceduri europene simplificate. De asemenea, somația europeană de plată reprezintă un instrument uniform de recuperare a unei categorii de creanțe, care garantează condiții identice creditorilor și debitorilor de pe tot cuprinsul Uniunii.

Prin acest Regulament se realizează unele dintre obiectivele stabilite de Uniunea Europeană în domeniul cooperării civile - parte a „spaţiului de libertate, securitate şi justiţie”. Potrivit art.81 TFUE, Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare. Cooperarea în materie civilă poate include adoptarea unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege ale statelor membre. Înscriindu-se în acest obiectiv, somația europeană de plată este o procedură accesibilă și eficientă și se sprijină pe principiul recunoașterii reciproce a acesteia în toate statele membre.

Standardizarea procedurilor și a documentelor, pe care le presupune somația europeană de plată, determină eficiența acestia în realizarea scopului de a simplifica litigiile transfrontaliere referitoare la recuperarea creanțelor bănești necontestate.

Regulamentul se aplică din data de 12 decembrie 2008, cu excepţia art. 28,29, 30 şi art.31, ce se aplică de la 12 iunie 2008.

Din punct de vedere teritorial, se aplică tuturor statelor membre, cu excepția Danemarcei.²⁾

Regulamentul se aplică numai litigiilor transfrontaliere, nu şi pentru creanţele care au o natură pur internă. Acestea din urmă se vor putea recupera pe cale rapidă prin intermediul procedurii interne din statele membre.
Majoritatea tărilor din Uniunea Europeană are reglementată în legislaţia naţională procedura somaţiei de plată, însă aceasta este diferită, de la stat la stat.³⁾
În România, procedura este reglementată sub titlul „Procedura ordonanței de plată- art.1013-1024 din Noul Cod de procedură civilă”.⁴⁾

Regulamentul definește noțiunea de litigiu transfrontalier ca fiind un litigiu în care cel puțin una dintre părți are reședința obișnuită sau domiciliul în alt stat membru decât cel al instanței sesizate (art. 3). Momentul la care se apreciază caracterul transfrontalier este cel la care se introduce cererea de somație de plată. Prin urmare, schimbarea reședinței obișnuite sau a domiciliului în timpul procedurii nu are nicio influență asupra desfășurării acesteia în fața instanței sesizate.

Noțiunea de domiciliu trebuie înțeleasă în conformitate cu dispozițiile art. 59 și 60 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.⁵⁾

Potrivit art. 59 din Regulamentul nr.44/2001, pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanțe sunt sesizate, acestea aplică legislația internă.

Dreptul civil român (art. 87 C.civ.), statuează că domiciliul persoanei fizice în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile este acolo unde acesta declară că își are locuința principală. Potrivit art. 90 alin.1 C. Civ., dovada domiciliului se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. De asemenea, părțile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor născute din acel act (art. 97 C.civ.).

Regulamentul nr.44/2001 prevede că o societate sau altă persoană juridică are domiciliul în locul unde aceasta are: sediul statutar, sau administrația centrală sau centrul de afaceri (art.60).

Definiţia noțiunii de litigiu transfrontalier exclude folosirea Regulamentului în ipoteza în care atât debitorul cât și creditorul au reședința obișnuită sau domiciliul în statul membru al instanței sesizate. Însă, rezultă că este posibil ca un creditor din afara Uniunii Europene să sesizeze o instanţă dintr-un stat membru, contra unui pârât care îşi are sediul sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat decât cel al instanţei sesizate. În egală măsură, un creditor dintr-un stat membru poate uza de procedura somaţiei europene de plată împotriva unui debitor care îşi are sediul sau reşedinţa într-un stat terţ, în măsura în care jurisdicţia competentă este cea a unui alt stat membru decât cel al reşedinței reclamantului.⁶⁾

Pentru a deduce natura creanței pe care o presupune procedura somației europene de plată, trebuie să coroborăm dispozițiile art.1, art.2 și art.4 din Regulament.

Rezultă că somația europeană de plată poate fi utilizată pentru creanțe pecuniare, necontestate, în materie civilă și comercială, de natură contractuală, care sunt lichide și exigibile.

Regulamentul nu se aplică: în materie fiscală, vamală, administrativă; nu se aplică nici în cereri în răspunderea statului pentru acțiuni sau omisiuni comise în exercitarea puterii publice (acta de jure imperii).

Sunt excluse în mod expres pretențiile extracontractuale, cu excepția situațiilor care au făcut obiectul unui acord între părți sau există o recunoaștere a datoriei sau dacă se referă la creanțe lichide care decurg din proprietatea comună asupra unui bun. De asemenea, sunt excluse regimurile matrimoniale, testamentele, succesiunile, falimentele, concordatele și alte proceduri similare, precum și asigurările sociale.

Regulamentul 1896/2006 nu este aplicabil nici creanțelor care reprezintă obligații de întreținere, de exemplu în situaţia în care există un acord încheiat de părţi de recunoaştere a creanței reprezentând obligaţia de întreţinere. Pentru executarea acestor creanțe, începând cu data de 09.06.2011 se aplică Regulametul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere,⁷⁾ care conține prevederi favorabile creditorilor întreținerii.

Raţiunea excluderii unor litigii de la aplicarea prevederilor Regulamentului (de exemplu regimurile matrimoniale şi cele similare acestora) constă în aceea că în astfel de procese, de regulă, instanţa trebuie să verifice din oficiu unele elemente de fapt sau de drept, ceea ce ar excede procedurii somaţiei de plată.⁸⁾

Regulamentul nu definește noțiunea de creanță lichidă și exigibilă, de aceea apreciem că în temeiul art. 26, în această privință se vor aplica normele de drept național.

Astfel, potrivit art. 662 alin.3 NCPC creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elemente care permit stabilirea lui.

Potrivit alin.4 al aceluiași articol, creanța este exigibilă când obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. ⁹⁾ Codul civil asimilează cu o creanță exigibilă și situația debitorului care, deși beneficiază de un termen de plată, este decăzut din acesta (art.1417 NCC).

Definiția creanței necontestate nu se regăsește în Regulament, însă o definire a acestor categorii de creanțe o găsim în art.3 din Regulamentul (CE) nr.805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate.¹⁰⁾ Astfel, o creanță se consideră necontestată, alternativ:

• în cazul în care creditorul a recunoscut-o în mod expres acceptând-o sau recurgând la o tranzacție care a fost aprobată de o instanță judecătorească sau încheiată în fața unei instanțe judecătorești în cursul unei proceduri judiciare;
• în cazul în care debitorul nu i s-a opus niciodată, în conformitate cu normele statului membru de origine, în cursul procedurii judiciare;
• în cazul în care debitorul nu s-a prezentat sau nu a fost reprezentat în cadrul unei ședințe de judecată privind această creanță după ce a contestat-o inițial în cursul procedurii judiciare, cu condiția ca atitudinea sa să fie asimilată unei recunoașteri tacite a creanței sau a faptelor invocatede creditor în temeiul legislației statului membru de origine,
• în cazul în care debitoul a recunoscut-o expres într-un act autentic.
• În doctrină s-a exprimat opinia, pe care o împărtășim, că se pot folosi criteriile stabilite de Regulamentul nr.805/2004 în analiza caracterului necontestat al unei creanțe. ¹¹⁾

Potrivit art.6 din Regulament, prima verificare pe care trebuie să o facă instanța în ceea ce privește competența sa este cea de drept internațional privat, prevăzută de Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială,¹²⁾ Criteriul general de competență stabilit de Regulamentul nr.44/2001 este determinat de domiciliul pârâtului (art.2).

Norma de competență a instanței de la domiciliul pârâtului este completată în art.5 de norme de competență speciale, din care, în contextul materiei analizate în studiul de față reamintim următoarele:

• o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată.
• în materie delictuală și cvasidelictuală o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi chemată în judecată în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă;¹³⁾

De asemenea, în materie de asigurări – asiguratul, deținătorul poliței de asigurare sau beneficiarul asigurării are posibilitatea să sesizeze instanța de la domiciliul acestuia, iar nu de la domiciliul asigurătorului ( art.9 alin.1 lit. b din Regulamentul nr.44/2001).

Regulamentul nr.44/2001 acordă părților posibilitatea de a alege prin convenție competența unei anumite instanțe de pe teritoriul unui stat membru (art.23). Acordul privind alegerea instanței competente are ca efect faptul că instanța aleasă dobândește competență exclusivă, iar acțiunea nu poate fi introdusă în fața niciunei alte instanțe. Dacă totuși este sesizată o altă instanță decât cea aleasă de părți aceasta poate deveni competentă prin înfățișarea pârâtului în fața sa.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a nuanțat aplicarea dispozițiilor art.6 din Regulamentul 1896/2006 privitoare la competența internațională. Astfel, în hotărârea din data de 13.96.2013, Goldbet Sportwetten GmbH /Massimo Sperindeo în cauza C-144/12, Curtea a statuat astfel:

Articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată, coroborat cu art.17 din acest regulament, trebuie interpretat în sensul că o opoziție la somația europeană de plată care nu conține o contestare a competenței instanței din statul membru de origine nu poate fi considerată înfățișare, în sensul articolului 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, și că împrejurarea că pârâtul a prezentat, în cadrul opoziției pe care a formulat-o, motive referitoare la fondul cauzei este lipsită de relevanță în această privință.

Argumentele Curții au fost în sensul că atunci când pârâtul nu contestă competența instanței care a pronunțat somația, pe calea opoziției, această din urmă cerere nu poate să producă alte efecte decât cele care reies din art.17 alin.1 din Regulamentul nr.1896/2006. Aceste efecte sunt încheierea procedurii de somație de plată și trecerea automată a litigiului la procedura de drept comun, cu excepția cazului în care reclamantul a cerut în mod expres ca procedura să ia sfîrșit în acest caz. Curtea arată mai departe că o soluție contrară ar extinde efectele opoziției dincolo de cele care sunt prevăzute de Regulamentul nr.1896/2006.

Prin derogare de la regulile de competenţă stabilite anterior, dacă dreptul de creanță ce face obiectul litigiului se referă la un contract încheiat de un consumator (pârât în cauză) în afara activității sale profesionale, competența aparține numai instanțelor din statul membru în care pârâtul are domiciliul sau reședința obișnuită (art. 6 alin.2 Regulamentul nr.1896/2006).

Această regulă de competenţă este una de protecţie pentru consumator, care nu trebuie să se deplaseze în alt stat membru dacă doreşte să formuleze opoziţie împotriva somaţiei emise de instanţă.

În funcție de temeiul indicat de reclamant în cererea de somație de plată, instanța va putea verifica dacă sunt întrunite condițiile pentru atragerea competenței sale în temeiul regulilor menționate mai sus.

După ce s-a stabilit competența instanțelor statului membru sesizat din punct de vedere al dreptului Uniunii Europene, competența materială și teritorială a acestora se determină potrivit dreptului intern. Potrivit art.29 din Regulament, statele membre trebuie să informeze Comisia cu privire la instanţele competente pentru emiterea unei somaţii europene de plată.¹⁴⁾ În România, nu s-a adoptat un act normativ care să stabilească măsuri necesare punerii în practică a Regulamentului, inclusiv instanțele competente în materia somaţiei europene de plata, de aceea se vor aplica dispoziţiile de drept comun.

Astfel, potrivit art 1015 NCPC (care reglementează competenţa în materia ordonanţei de plată), creditorul poate introduce cererea la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.¹⁵⁾

Fiind vorba despre cereri de plată a unor sume de bani, determinarea competenței ratione materiae se realizează în funcție de criteriul valoric. Astfel, cererile de până la 200.000 lei inclusiv urmează a fi adresate judecătoriei (art.94 NCPC), iar pentru cererile cu valoare superioară acestei sume, creditorul urmează a sesiza tribunalul (art.95 NCPC). La stabilirea competenței sale instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 98 și 101 NCPC.

Competența teritorială se stabilește potrivit dispozițiilor art.107 NCPC, respectiv potrivit art. 113 NCPC. O problemă practică s-ar putea ivi în legătură cu nerespectarea regulilor de competență internă.

Regulamentul nu conţine prevederi decât cu privire la nerespectarea competenţei internaţionale a instanţelor statelor membre nu şi în privința încălcării competenței materiale și teritoriale de drept intern. Astfel, Regulamentul stabilește că cererea va fi respinsă, printre altele, pentru nerespectarea art.6 care se referă la competența internațională.¹⁶⁾

Potrivit art. 26 din Regulamentul 1896/2006, orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin acest act este reglementat de legislația națională. În consecință, în situația în care reclamantul a depus cererea la o instanță necompetentă material, aceasta nu va respinge somația, ci aplicând regulile de drept intern, va invoca din oficiu la primul termen, excepția de necompetență materială și va declina cererea în favoarea instanței competente, printr-o hotărâre definitivă (art.130-132 NCPC).¹⁷⁾

Dacă reclamantul a depus cererea la o instanță necompetentă teritorial instanţa nu va putea invoca excepția de necompetență teritorială (art. 130 alin.4 NCPC) şi va trebui să soluţioneze cererea. Soluția se întemeiază pe argumentul că în materia acțiunii în pretenții, competența teritorială nu este de ordine publică, ci este de ordine privată, astfel încât aceasta ar putea fi invocată numai de pârat prin întâmpinare. Însă în cazul somației europene de plată, pârâtul nu este înștiințat ințial despre cerere, astfel încât acesta nu depune întâmpinare, iar în conformitate cu art. 130 alin. 4 NCPC, reclamantul care a introdus cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței.

Regulamentul 1896/2006 conține dispoziții cu privire la procedura în fața instanței până la emiterea somației, iar aceste reguli sunt obligatorii. Mai mult, art. 12 alin.1 din Regulament prevede că instanța emite somația europeană de plată în cel mai scurt termen și în principiu în termen de 30 de zile de la introducerea cererii.

De aceea, regulile stabilite de Noul Cod de Procedură Civilă în art.1013 şi urm. cu privire la etapa premergătoare emiterii ordonanţei nu sunt aplicabile în materia somației europene. Astfel, în privinţa somaţiei europene de plată nu se va aplica art. 1014 NCPC cu privire la notificarea debitorului prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire și prin care i se va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile.¹⁸⁾
De asemenea, instanţa va soluţiona cererea de somaţie fără citarea părţilor şi fără depunerea întâmpinării prevăzute de art. 1018 NCPC.

Revenind la somația europeană de plată, Regulamentul stabilește că în calculul termenului de 30 de zile pentru emiterea acesteia, nu este cuprins și termenul necesar reclamantului pentru a completa, rectifica sau modifica cererea (art. 12). De aici putem trage concluzia că singurele comunicări admise înainte de emiterea somației sunt cele dintre instanță și reclamant cu privire la completarea sau modificarea cererii, care sunt prevăzute de art. 9 și 10 din Regulament.

Un alt argument ar fi acela că scopul urmărit prin Regulamentul nr.1896/2006, de a simplifica, accelera și reduce costurile în litigiile transfrontaliere privind creanțele pecuniare necontestate nu poate fi înfăptuit decât prin eliminarea unor etape ale procedurii de drept comun. De asemenea, Regulamentul prevede expres că formularul de cerere (în copie) se comunică pârâtului, odată cu somația (art. 12 alin.2), procedură care diferă de reglementarea națională a ordonanței de plată, care dispune că aceasta se soluționează cu citarea părților, iar întâmpinarea este obligatorie (art.1018 NCPC).

Chiar dacă litigiul este transfrontalier și poartă asupra unei creanțe lichide și exigibile, Regulamentul nr.1896/2006 nu este aplicabil obligatoriu pentru recuperarea creanței. Opțiunea aparține creditorului, care, potrivit art.1 alin.2 din Regulament, poate recurge la o altă procedură, prevăzută de dreptul Uniunii Europene sau de legislația națională a unui stat membru.

Procedura somației europene de plată este una formalistă, de aceea diferitele acte procedurale pe care le presupune fac obiectul formularelor anexate la Regulament.

Această standardizare a procedurii este o facilitate acordată părților, care garantează circulația somațiilor indiferent de limba utilizată în completarea formularelor. Trebuie menționat că utilizarea formularelor prevăzute de Regulament este obligatorie.

În cadrul acestor formulare standardizate, vom analiza mai întâi cererea de somație de plată- formularul tip A (Anexa 1).

Cererea poate fi introdusă fie de un creditor, fie de mai mulți, împotriva unuia sau a mai multor debitori. Aceasta va putea fi depusă pe suport de hârtie sau prin orice mijloc de comunicare acceptat de statul membru de origine. Regulamentul nu precizează nimic privind limba în care trebuie completat formularul.¹⁹⁾
În România, potrivit informațiilor de pe Atlasul judiciar civil, limba în care trebuie completată cererea este limba română.

În ipoteza în care reclamantul care are reşedinţa obişnuită sau sediul în alt stat membru completează formularul în altă limbă decât română, instanţa poate acorda un termen rezonabil în vederea traducerii acestuia, făcând astfel aplicarea art. 9 din Regulament.

Dacă în termenul astfel acordat reclamantul nu trimite formularul tradus, instanţa poate respinge cererea în temeiul art.11 alin.1 lit.c din Regulamentul nr.1896/2006.

Potrivit dispozițiilor art.7 din Regulament, cererea de somație europeană de plată trebuie să cuprindă următoarele elemente: numele şi adresele părţilor implicate, a reprezentanţilor (dacă este cazul) şi a instanţei sesizate; valoarea pretenţiior, respectiv creanţa principală şi după caz, dobânda, penalizările contractuale şi alte costuri; în cazul dobânzilor, rata dobânzii şi perioada de timp pentru care este cerută, dacă legislaţia ţării de origine²⁰⁾ nu prevede că se calculează automat, adăugându-se la creanţa principală.
De asemenea, cererea trebuie să menţioneze cauza acţiunii,²¹⁾ inclusiv descrierea circumstanţelor invocate ca temei al creanţei şi după caz, al dobânzii cerute; descrierea elementelor de probă în sprijinul creanţei; temeiul competenţei (este vorba de competența internațională prevăzută de Regulamentul nr.44/2001);²²⁾ caracterul transfrontalier al litigiului.²³⁾

Împreună cu cererea de somație, reclamantul nu trebuie să depună și alte înscrisuri, deoarece din dispozițiile Regulamentului rezultă că acesta trebuie numai să descrie probele, să le evoce, nu să le administreze.²⁴⁾ Regulamentul prevede că reprezentarea de către un avocat sau licențiat în științe juridice nu este obligatorie (art.24).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut posibilitatea să interpreteze dispozițiile art.7 din Regulamentul nr. 1896/2006, în cadrul unei cereri de decizie preliminară formulată de o instanță din Polonia.²⁵⁾
La data de 23 02.2011, doamna Szyrocka, cu domiciliul în Polonia, a introdus la instanța de trimitere o cerere de somație de plată împotriva SiGer Technologie GmbH cu sediul în Germania. Cu ocazia examinării cererii, instanța de trimitere a constatat că aceasta nu îndeplinea anumite condiții de formă prevăzute de dreptul polonez și în special nu preciza, astfel cum impunea dreptul național valoarea obiectului litigiului în monedă poloneză în vederea calculării cheltuielilor de judecată. Reiese din dosar că doamna Szyrocka a indicat în formularul de cerere de somație europeaană de plată suma creanței principale în euro.
În aceste condiții, Sad Okregowy we Wroclawiu (instanța de trimitere) a solicitat Curții să răspundă, printre altele, dacă art.7 din Regulamentul nr.1896/2006 trebuie interptretat în sensul că reglementează în mod exhaustiv toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de somație europeană de plată sau în sensul că stabilește doar cerințele minime pentru o astfel de cerere, iar în ceea ce privește aspectele nereglementate prin această dispoziție se vor aplica normele de drept național?
Redăm în continuare argumentele Curții, deoarece oferă o viziune clară asupra modului în care trebuie analizată aplicarea Regulamentului nr.1896/2006 în raport cu dispozițiile de drept național din fiecare stat membru:

26 Trebuie amintit că articolul 7 din regulamentul menționat cuprinde o serie de cerințe privind conținutul și forma unei cereri de somație europeană de plată. Astfel, el stabilește, între altele, condiția introducerii unei astfel de cereri prin intermediul unui formular tip, elementele constitutive ale acesteia, declarația solicitantului privind exactitatea informațiilor prezentate în această cerere, posibilitatea ca el să se opună trecerii la procedura civilă ordinară, precum și modalitățile de semnare a cererii menționate.
27 Trebuie să se constate că din cuprinsul articolului menționat nu reiese niciun element care să permită să se ajungă la concluzia că, în ceea ce privește cererea de somație europeană de plată, statele membre ar rămâne libere să impună condiții suplimentare, prevăzute de dreptul lor național.
28 Astfel, după cum reiese cu claritate de la articolul 7 alineatul (2) litera © și alineatele (3), (5) și (6) din Regulamentul nr. 1896/2006, atunci când această dispoziție autorizează statele membre să reglementeze prin dreptul lor național anumite aspecte specifice ale cerințelor pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de somație europeană de plată, ea prevede expres aceasta. În schimb, nicio altă trimitere expresă sau implicită care autorizează în general impunerea unor condiții suplimentare, prevăzute de dreptul național al statelor membre, nu figurează la acest articol.
29 În continuare, această interpretare literală este confirmată de economia Regulamentului nr. 1896/2006. În această privință, trebuie subliniat, pe de o parte, astfel cum reiese din considerentul (16) al acestui regulament, că instanța sesizată nu trebuie să examineze cererea de somație europeană de plată decât pe baza informațiilor cuprinse în aceasta. Pe de altă parte, articolele 2-4 și 6 din regulamentul menționat, care aduc precizări cu privire la anumite condiții aplicabile în cazul emiterii somației europene de plată, nu prevăd nicio posibilitate de a impune condiții suplimentare pe baza dreptului național al statelor membre. În plus, potrivit articolului 11 alineatul (1) litera (a) din același regulament, numai nerespectarea condițiilor enunțate la articolele 2-4, 6 și 7 din acesta determină respingerea cererii de somație europeană de plată.
30 În cele din urmă, este necesar să se amintească, astfel cum reiese de la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1896/2006, că acesta are drept obiect în special simplificarea, accelerarea și reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate. Astfel cum se precizează în considerentele (8), (10) și (29) ale regulamentului menționat, acesta, deși nu înlocuiește și nici nu armonizează mecanismele de recuperare a creanțelor necontestate existente în temeiul legislației naționale, instituie, în vederea îndeplinirii acestui obiectiv, un instrument uniform de recuperare a acestor creanțe care să garanteze condiții identice creditorilor și debitorilor pe tot cuprinsul Uniunii.
31 Or, obiectivul menționat ar fi periclitat dacă statele membre ar putea prevedea în legislațiile lor naționale, în mod general, cerințe suplimentare care trebuie îndeplinite de cererea de somație europeană de plată. Astfel, aceste cerințe ar conduce nu numai la impunerea unor condiții neunitare ale acestei cereri în state membre diferite, ci ar conduce și la creșterea complexității, a duratei și a costurilor procedurii de somație europeană de plată.

Aplicând principiile enunțate mai sus, Curtea Europeană de Justiție a continuat menționând că instanța națională rămâne, în principiu, liberă să obțină informații privind valoarea obiectului litigiului potrivit modalităților prevăzute de dreptul său național, cu condiția ca normele de procedură legate de determinarea cheltuielilor de judecată să nu determine nici o prelungire excesivă a procedurii europene de somație de plată, nici respingerea cererii de somație europeană de plată.
Concluzia Curții a fost aceea că

art.7 din Regulamentul nr. 1896/2007 trebuie interpretat în sensul că reglementează în mod exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată.

În argumentarea acestei concluzii, așa cum rezultă de mai sus, Curtea de Justiție a utilizat interpretarea literală a art.7 din Regulament. De asemenea un alt argument care justifică regula esențială stabilită de Curte este extrasă din finalitatea urmărită de Regulamentul nr.1896/2006: simplificarea, accelerarea și reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate. Aceste obiective nu trebuie puse în pericol prin lăsarea posibilității statelor membre de a adăuga prin legislația nețională, cerințe suplimentare pentru somația europeană de plată.

Revenind la mențiunile cererii de somație europeană de plată, reclamantul trebuie să declare că după cunoștința sa, informațiile furnizate sunt exacte și că orice declarație falsă intenționată riscă să atragă sancțiunile prevăzute de legea statului membru de origine.

De asemenea, odată cu cererea, reclamantul poate depune în anexă o declarație că refuză preschimbarea acțiunii într-o procedură ordinară, în sensul art.17 din regulament, în ipoteza în care pârâtul contestă creanța.
Această declarație poate fi depusă și ulterior, dar nu mai târziu de data pronunțarii somației.
Cererea trebuie să fie semnată de reclamat sau de reprezentantul acestuia. Semnătura poate fi şi electronică, în conformitate cu art.2 alin.2 din Directiva nr.1999/93/CE a Parlamentului european și a Consiliului privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice.²⁶⁾

Procedura somației europene de plată în această primă fază nu este contradictorie.

Instanța sesizată, după stabilirea competenței va verifica în cel mai scurt termen, bazându-se pe formularul de cerere, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2-4, art. 6 și 7 și dacă cererea apare ca întemeiată.
Aceste verificări sunt sumare, Regulamentul prevăzând că se pot face și în sistem computerizat. Caracterul automat al verificării este posibil, deoarece formularul se completează cu ajutorul codurilor prevăzute de Anexa la Regulament.
Instanța nu se poate întemeia decât pe afirmațiile creditorului, care nu furnizează și dovezile justificative. Spre deosebire de somația europeană de plată, în materia ordonanței de plată din dreptul intern, creditorul trebuie să anexeze la cerere înscrisurile care atestă cuantumul sumei datorate și orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia (art.1016 alin.2 NCPC).

Motivarea reclamantului, în cazul somației europene, trebuie să se subordoneze rubricilor formularului standardizat, astfel încât acesta nu are libertatea de a menționa situația de fapt și de drept, așa cum dorește. În esenţă, motivele trebuie să releve legătura juridică dintre părţi, justificarea creanţei şi a valorii ei, precum şi legătura dintre creanţă şi elementele de probă descrise.²⁷⁾

Probele nefiind atașate la cerere, ci descrise în formular, fără administrarea lor, controlul instanței rămâne unul minim.

În cazul în care reclamantul a completat greșit cererea, instanța poate acorda acestuia un termen pentru rectificare, cu excepția cazului în care apreciază că somația este vădit nefondată sau inadmisibilă. În acest scop, instanța completează formularul tip B- din Anexa 2 a Regulamentului.

Termenul acordat de instanţă trebuie să aibă în vedere circumstanțele cauzei şi se va stabili astfel încât să permită reclamantului să răspundă solicitărilor de completare sau rectificare.

În ipoteza în care cererea îndeplinește parțial condițiile pentru emiterea somației, instanța va informa reclamantul cu privire la acest fapt, utilizând formularul tip C din Anexa III la Regulament. Reclamantul este invitat să accepte sau să refuze o propunere de somație europeană de plată pentru suma stabilită de instanță și este informat cu privire la consecințele deciziei sale.

Reclamantul va răspunde completând formularul C, pe care îl va comunica instanței.

Dacă va accepta poziția instanței, aceasta va emite somația, în conformitate cu art.12 din Regulament, pentru partea de cerere care a fost acceptată de reclamant. În cazul în care reclamantul nu trimite răspunsul în termenul stabilit sau refuză propunerea instanței, aceasta va respinge în întregime cererea de somație de plată.

Potrivit art. 11 din Regulament instanța poate respinge cererea în următoarele situații:

1. dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 2- 4, art. 6 și 7;
2. cererea este vădit nefondată;
3. reclamantul nu trimite răspunsul în termenul stabilit de instanță în temeiul art.9 alin2;
4. reclamantul omite să trimită răspunsul în termenul stabilit de instanță sau refuză propunerea instanței, în temeiul art. 10.

Reclamantul va fi informat cu privire la motivele de respingere utilizându-se formularul D.

Din dispozițiile menționate mai sus rezultă că somația va fi respinsă, printre altele, dacă obiectul acesteia nu intră în domeniul de aplicare al regulamentului.
Astfel se va proceda în situația în care creanța nu este civilă sau comercială, ci este de natura celor excluse expres de art.2 din Regulament.
Cererea de emitere a somaţiei va fi respinsă şi în ipoteza în care litigiul este pur intern, neavând niciun element transfrontalier, în sensul art.3.
Aceeaşi va fi soluţia instanţei şi în ipotezele în care creanța nu este lichidă și exigibilă (art.4) sau nu s-a respectat competenţa internaţională stabilită de art.6 din Regulament.

Un alt motiv de respingere a somației rezultă din caracterul vădit nefondat al cererii. După verificarea competenței, instanța, încă de la început va verifica și temeinicia cererii, pentru a respinge cererile vădit nefondate sau inadmisibile, necesitate determinată de obiectivul celerității procedurii.²⁸⁾
Văzând acest motiv de respingere, putem concluziona că examinarea cererii nu este pur formală. Caracterul vădit nefondat ar putea rezulta din mențiunile reclamantului din formular privind cauza creanței sau din contradicțiile dintre diferite rubrici completate.

Instanţa urmează să respingă cererea şi în ipoteza în care reclamantul nu respectă dispoziţiile art.7 privind elementele cererii de somaţie europeană de plată. De exemplu, se va respinge cererea pentru lipsa semnăturii reclamantului sau a reprezentantului acestuia. Aceeași va fi soluția pentru absența oricărui element pe care reclamantul trebuia să-l menționeze în cerere.

Hotărârea de respingere a cererii de somație de plată este transmisă reclamantului.

Potrivit Regulamentului respingerea cererii nu poate fi atacată cu recurs (art.11 alin.2).
Apreciem că dispoziţia de mai sus trebuie interpretată în sensul că respingerea somaţiei nu este supusă niciunei căi de atac, aceasta fiind în concordanță cu obiectivul celerității stabilit de Regulament.

De asemenea, hotărârea de respingere a somației nu are autoritate de lucru judecat, deoarece reclamantul poate introduce o nouă cerere de somație pentru aceeași creanță sau poate depune orice altă cerere prevăzută de legislația națională (art.11 alin.3 din Regulament).

Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.8 din Regulament, instanța va emite somația europeană de plată în cel mai scurt termen- în principiu în 30 zile de la introducerea cererii, utilizând formularul tip E din Anexa 5.

Termenul de 30 de zile este de recomandare, iar la calculul său nu este cuprinsă și perioada acordată reclamantului pentru completarea, rectificarea sau modificarea cererii (art.12).

Somația europeană de plată cuprinde mențiuni privind creanța pe care trebuie s-o plătească pârâtul, moneda, penalitățile prevăzute în contract, cheltuielile de judecată și dobânzile acestor sume.

În privința dobânzilor, CJUE a stabilit că

art.4 și art.7 alin.2 lit. c din Regulamentul nr.1896/2006 trebuie interpretat în sensul că nu se opun ca reclamantul să solicite în cadrul cererii de somație europeană de plată dobânzile pentru perioada dintre data exigibilității lor și data plății creanței principale ²⁹⁾.

În acest context, Curtea de Justiție a statuat în hotărârea menționată că

„instanța națională rămâne liberă să aleagă modalitățile concrete de a completa formularul de somație europeană de plată care figurează în Anexa V la Regulamentul nr.1896/2006 în măsura în care formularul astfel completat permite pârâtului, pe de o parte, să înțeleagă fără niciun dubiu decizia potrivit căreia trebuie să plătească dobânzile scadente până la data plății capitalului și pe de altă parte să identifice clar rata dobânzii, precum și data începând de la care se solicită aceste dobânzi.

Prin urmare, instanța națională are o libertate limitată în ceea ce privește formula aleasă pentru individualizarea dobânzii, deoarece trebuie să evidențieze obligatoriu informațiile menționate de Curte în hotărârea de mai sus.

Potrivit art.25 alin.1 din Regulament, suma cheltuielilor de judecată aferente unei proceduri europene a somației de plată și procedurii civile de drept comun care urmează în cazul unei opoziții la somația europeană de plată într-un stat membru nu este mai mare decât cheltuielile de judecată generate de o procedură civilă de drept comun, neprecedată de somația europeană de plată în statul membru respectiv.

Alineatul al doilea al aceluiași articol dispune că în sensul Regulamentului cheltuielile de judecată cuprind cheltuielile și taxele care urmează să fie achitate instanței, a căror valoare este stabilită în conformitate cu legislația națională.

În interpretarea acestor dispoziții, Curtea de Justiție a stabilit că

în temeiul art.25 din Regulamentul nr.1896/2006 și sub rezerva condițiilor menționate la acest articol, instanța națională păstrează libertatea de a determina valoarea cheltuielilor de judecată potrivit modalităților prevăzute de dreptul său național, cu condiția ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului său intern și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii ³⁰⁾.

Față de această argumentare, trebuie să reamintim că încă de la începutul jurisprudenței sale CJUE a scos în evidență principiul autonomiei procedurale naționale în domeniul remediilor legale, conform căruia dreptul UE trebuie aplicat la nivel intern în conformitate cu procedurile și regulile stabilite de dreptul național.³¹⁾ De asemenea, Curtea a statuat că dreptul Uniunii nu impune instanțelor naționale să creeze remedii legale noi.³²⁾

Principiul autonomiei procedurale naționale include două cerințe: procedurile și regulile naționale să se aplice drepturilor care decurg din dreptul național și din dreptul Uniunii în același fel (echivalența) și să nu facă imposibilă în practică exercitarea drepturilor care decurg din dreptul Uniunii( posibilitatea practică).³³⁾

Având în vedere regulile create de Curtea de Justiție în dezvoltarea principiului autonomiei procedurale naționale, în privința cuantumului cheltuielilor de judecată în procedura somației europene de plată, instanțele române vor aplica dispozițiile art.451 și urm. NCPC.

Aceste cheltuieli pot consta în taxele judiciare de timbru, dar și în onorariul de avocat şi alte sume, dacă este cazul. Instanța din oficiu va putea să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ori cu activitatea desfășurată, ținând seama și de circumstanțele fiecărei speţe (art. 451 alin.2 c.pr.civ.).

La stabilirea cuantumului onorariului de avocat în aceste cauze instanța trebuie să aibă în vedere că emiterea somației europene de plată se face fără dezbateri, cererea constă în completarea unui formular, nu există întâmpinare de la partea adversă etc.

Cheltuielile de judecată solicitate trebuie dovedite de reclamant.

Somația emisă de instanță va fi însoțită de o copie a formularului de cerere.

Pârâtul va fi informat în cadrul somației emise că are posibilitatea de a plăti reclamantului suma care este menționată în cadrul acesteia sau că se poate opune somației în termen de 30 de zile de la data comunicării, introducând o opoziție la instanța de origine.

Coroborând aceste dispoziții cu prevederile art. 426 alin.3 NCPC apreciem că în somație trebuie indicată în mod concret instanța la care trebuie depusă opoziția de către pârât.

De asemenea, pârâtul va fi informat că somația a fost emisă numai pe baza informațiilor furnizate de reclamant și nu a fost verificată pe fond de instanță, că aceasta va deveni executorie, cu excepția cazului în care s-a făcut opoziție la instanță.

Se va menționa că dacă pârâtul a introdus opoziție, procedura va continua în fața instanței competente, în conformitate cu normele de procedură de drept comun.³⁴⁾

După prima etapă a procedurii, care se finalizează cu emiterea somației, instanța va lua măsuri pentru comunicarea acesteia.

După cum rezultă din considerentul (6) al Regulamentului nr. 1896/2006, recuperarea rapidă și eficientă a creanțelor cu privire la care nu există niciun litigiu în desfășurare are o importanță primordială pentru operatorii economici din Uniunea Europeană. De asemenea, potrivit art. 12 alin.1 din Regulament, somația trebuie emisă în cel mai scurt termen. Aceste obiective trebuie să se realizeze însă cu respectarea dreptului la apărare al pârâtului.

Dreptul la apărare, care decurge din dreptul la un proces echitabil consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art.6) este un drept esențial în procesul civil, prevăzut și de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (art.47).³⁵⁾

De aceea, pentru a concilia obiectivul celerității soluționării cererii cu acela al respectării dreptului la apărare al pârâtului, trebuie să se asigure comunicarea către pârât a somației europene de plată și a copiei formularului de cerere.

Regulamentul nr.1896/2006 prevede standarde minime de comunicare (art.13, 14 și 15), iar aceste reguli se vor aplica în conformitate cu legislația fiecărui stat membru în care trebuie efectuată notificarea.
Prin urmare, dacă legislația națională a statului membru respectiv nu asigură respectarea standardelor minime prevăzute de Regulament se vor aplica dispozițiile acestuia din urmă cu privire la comunicare.
Procedura de comunicare nu va fi considerată îndeplinită faţă de pârât decât dacă sunt respectate standardele minimale stabilite de Regulament, protecţia drepturilor pârâtului nefiind asigurată decât în condiţiile în care această comunicare este efectivă şi eficientă.³⁶⁾

Modalităţile de notificare prevăzute de Regulament se caracterizează fie printr-o certitudine absolută (art.13), fie printr-un grad ridicat de probabilitate că actul a parvenit celui căruia i-a fost comunicat (art.14).

Regulamentul prevede două modalități principale de comunicare a somației europene de plată: comunicarea sau notificarea însoțită de confirmarea de primire de către pârât (art.13) și comunicarea sau notificarea neînsoțită de confirmarea de primire (art.14).

Modurile de comunicare prevăzute de art. 14 alin. 1 nu sunt admise în cazul în care adresa pârâtului nu este cunoscută cu certitudine.

Comunicarea sau notificarea se pot face şi unui reprezentant al pârâtului (art.15).

Modalităţile de comunicare stabilite de Regulament pot fi realizate în cadrul reglementat de Noul Cod de Procedură Civilă, atunci când pârâtul are domiciliul sau sediul în România, deoarece aceste dispoziții (art.153 și urm. NCPC) prevăd comunicarea personală însoțită de confirmarea de primire de către pârât.³⁷⁾
Astfel, potrivit art. 154 NCPC comunicarea se face din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul.
Dacă nu este posibilă comunicarea prin agent procedural, somaţia se va trimite prin poştă, cu scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, în plic închis.
Instanța va alătura și dovada de înmânare (procesul verbal şi înştiinţarea prevăzută de art.163 NCPC). La cererea reclamantului şi pe cheltuiala sa comunicarea se va putea face în mod nemijlocit prin executori judecătoreşti, care vor fi ţinuţi să îndepliească formalităţile procedurale prevăzute de Codul de procedură civilă (art.154 alin.4 NCPC).

Înmânarea somației se poate face personal pârâtului (art. 161 NCPC), sau altor persoane - funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței (art. 162 NCPC), iar dovada de înmânare trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute de lege (art. 164 NCPC).

În ipoteza în care somaţia europeană de plată urmează să fie comunicată unui pârât care nu are domiciliul sau sediul în România, instanţa va utiliza modalităţile de comunicare sau notificare prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului și al Consiliului privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială.³⁸⁾
În această situație se pune problema limbii în care trebuie comunicată somaţia și copia cererii de sesizare în statul membru de domiciliu al pârâtului.

Potrivit art. 8 din Regulamentul nr.1393/2007 agenția de primire informează destinatarul că acesta poate să refuze să primească actul care i se notifică în momentul comunicării ori poate să returneze actul agenției de primire în termen de o saptămână, în cazul în care acesta nu este redactat sau însoțit de o traducere în una din următoarele limbi: o limbă pe care destinatarul o înțelege sau limba oficială a statului de destinație.³⁹⁾

Pentru a nu afecta celeritatea pe care o presupune această procedură specială, atunci când trebuie să comunice somaţia către pârâtul din alt stat membru, credem că instanţa ar trebui mai întâi să pună în vedere reclamantului să traducă somaţia și copia formularului de cerere în limba oficială a acestui stat membru sau într-o limbă pe care destinatarul o cunoaşte. Reclamantul are interesul să traducă actul în limba pe care pârâtul o cunoaşte, pentru a evita întârzierea provocată de refuzul destinatarului de a primi somația.

În termen de 30 de zile de la comunicarea somației pârâtul poate face opoziție, utilizând formularul tip F din Anexa VI, care îi este transmis odată cu somația europeană de plată.⁴⁰⁾ Pârâtul nu este obligat să precizeze motivele pentru care contestă creanța.

Dacă pârâtul nu utilizează pentru opoziţie formularul F din Regulament, aşa cum rezultă din expunerea de motive- considerentul (23), instanţa ar trebui să ia în considerare orice formă scrisă a acesteia, dacă este exprimată cu claritate. Însă folosirea formularului tip F este mai practică şi în acelaşi timp facilitează activitatea instanţei.

Opoziția, ca şi cererea de somație poate fi introdusă pe suport de hârtie sau prin orice alt mijloc de comunicare acceptat de statul membru de origine, inclusiv pe cale electronică.

Pârâtul sau reprezentantul acestuia vor semna opoziția, iar atunci când se introduce pe cale electronica, aceasta se va semna în conformitate cu art.2 alin.2 din Directiva 1999 /93/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 1999 privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice.

Această semnătură se recunoaște în statul membru de origine fără a putea fi supusă unor condiții suplimentare. Semnătura electronică nu este necesară în cazul în care instanţele din statul membru de origine sunt dotate cu un alt sistem electronic de comunicaţii accesibil unui grup dat de utilizatori certificaţi înscrişi în prealabil şi care permite o identificare sigură a acestor utilizatori.

Dacă pârâtul sau reprezentantul acestuia nu semnează opoziţia, apreciem că aceasta urmează a se anula, în condiţiile dreptului comun.⁴¹⁾ Soluția este diferită de ipoteza în cere reclamantul nu semnează cererea de somație, deoarece în acest din urmă caz, art. 11 din Regulament precizează expres că pentru lipsa elementelor somației se va respinge cererea. În situația opoziției la somația europeană de plată, nu mai există o astfel de dispoziție expresă a Regulamentului și prin urmare se aplică sancțiunea prevăzută dreptul intern al fiecărui stat membru.

Ca efect al admiterii opoziției, procedura va continua în fața instanțelor competente din statul membru de origine în conformitate cu normele de procedură civilă de drept comun, cu excepția cazului în care reclamantul a cerut expres ca procedura să ia sfârșit în acest caz.

Reclamantul va fi informat cu privire la opoziția făcută de pârât (prin comunicarea acesteia (conform dispozițiilor de drept național), precum și cu privire la posibilitatea demarării procedurii civile de drept comun.

În cadrul opoziţiei nu se poate analiza legalitatea emiterii somaţiei, singurul său efect fiind trecerea la procedura de drept comun.

În situația în care pârâtul face opoziție, iar reclamantul a solicitat expres ca procedura să nu mai continue, somația emisă de instanță nu își va produce niciun efect și nu va dobândi forță executorie.

Regulamentul nu prevede dacă se va emite vreun act procedural cu privire la opoziția pârâtului, ci numai efectul acesteia, de trecere la procedura comună.

Nici dispozițiile de drept intern din materia ordonanței de plată nu pot fi utilizate, deoarece potrivit art.1020 NCPC contestarea creanței se face de debitor înainte de emiterea ordonanței, iar ca efect al acesteia instanța urmează să respingă cererea.

Apreciem că în cazul opoziției la somația europeană de plată, instanța (același complet care a soluționat cererea de somație), în temeiul art. 424 alin.5 NCPC, va pronunța o încheiere nesupusă niciunei căi de atac. Prin această încheiere instanța, fie ia act de depunerea opoziției (dacă aceasta este semnată și din cuprinsul său rezultă clar că pârâtul contestă creanța care face obiectul somației), fie o respinge sau o anulează pentru lipsa semnăturii. Opoziția poate fi respinsă, de exemplu, când debitorul invocă motive care nu au legătură cu litigiul sau se referă la alte aspecte decât contestarea creanței.

În ceea ce privește trecerea la procedura de drept comun, aceasta se va face în condiţiile legislaţiei interne a fiecărui stat membru.

În România, potrivit dispoziţiilor art. 1020 alin.3 NCPC în materia ordonanţei de plată, ca efect al contestării creanţei de către debitor, creditorul poate introduce cererea de chemare în judecată potrivit dreptului comun.

Faţă de aceste dispoziţii rezultă că în ipoteza opoziţiei pârâtului reclamantul va trebui să introducă o nouă cerere de chemare în judecată în condiţiile art. 194 şi urm. C.pr.civ.

De asemenea, reclamantul va achita taxa de timbru calculată la cuantumul creanței.

Apreciem că odată cu cererea de chemare în judecată, reclamantul trebuie să facă și dovada îndeplinirii procedurii prealabile a medierii.⁴²⁾

După expirarea termenului de 30 de zile de la comunicarea somației, pârâtul are dreptul să ceară reexaminarea somației europene de plată în fața instanței competente din statul membru de origine.

Regulamentul nu prevede niciun formular pentru reexaminare, spre deosebire de celelalte cereri.

În doctrină,⁴³⁾ s-a arătat că procedura reexaminării somației europene de plată este o cale extraordinară de atac, de retractare.

În Regulament nu se prevede un termen în care se poate solicita reexaminarea, singura precizare pe care o face art. 20, este că se introduce după ce a expirat termenul de opoziție. Aceasta înseamnă că, în principiu, reexaminarea se poate introduce oricând. Apreciem însă că după ce s-a executat silit somația de plată, cererea de reexaminare este lipsită de obiect, urmând să fie respinsă. De asemenea, reexaminarea somației europene de plată în cursul procedurii de executare silită, se poate solicita pe calea contestației la executare de drept comun.

În ceea ce privește procedura soluționării cererii, Regulamentul 1896/2006 nu prevede decât motivele de reexaminare (art.20). Completarea normelor din Regulament urmează să fie făcută cu legislația națională. În acest sens, apreciem că este aplicabil art.1023 NCPC din materia ordonanței de plată, care reglementează cererea în anulare.

Potrivit alineatului al patrulea al art.1023 NCPC, cererea se soluționează de către instanța care a soluționat ordonanța de plată, în complet format din doi judecători.

Regulamentul 1896/2006 (art.23) prevede că atunci când pârâtul a cerut reexaminarea în conformitate cu art.20, instanța competentă din statul membru de executare poate, la cererea acestuia:

• să limiteze procedura de executare la măsurile asigurătorii;
• să subordoneze executarea constituirii unei garanții pe care o determină;
• în circumstanțe excepționale, să suspende procedura de executare.

În dreptul intern, suspendarea executării se poate încuviința numai cu dare de cauțiune,⁴⁴⁾ al cărei cuantum va fi fixat de instanță (art. 1023 alin.5 NCPC). Cauțiunea nu va putea reprezenta mai mult de 20% din valoarea obiectului cererii (art. 1056 alin.2 NCPC).

Măsurile asigurătorii pe care le poate dispune instanţa sunt sechestrul asigurător (art.951 şi urm. NCPC) și poprirea asigurătorie (art.969 şi urm. NCPC).

În ceea ce privește subordonarea executării silite unei garanții, credem că sunt aplicabile dispozițiile art. 1058 NCPC potrivit cărora, sub rezerva acceptării exprese de către beneficiar, se poate oferi cauțiune și un drept de ipotecă imobiliară sau mobiliară sau o creanță ipotecară. Instanța va dispune din oficiu întabularea dreptului de ipotecă sau înscrierea creanței ipotecare la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, după caz (art. 1058 alin.2).

Potrivit art.20 din Regulament, pârâtul are dreptul să ceară reexaminarea somației în următoarele cazuri:

a) somația de plată a fost comunicată sau notificată în conformitate cu una dintre modalitățile prevăzute de art. 14 și aceasta nu a intervenit în timp util pentru a permite pârâtului să-și pregătească apărarea, fără ca acest lucru să poată să-i fie imputabil. Pârâtul trebuie însă să acționeze cu promptitudine.
Distincţia între modalitatea de comunicare cu dovadă sau fără dovadă, îşi găseşte aici interesul practic.⁴⁵⁾
Prin urmare dacă somația a fost comunicată în conformitate cu art. 13, pârâtul nu poate să invoce motivul de reexaminare de mai sus.
În faţa instanţei de reexaminare pârâtul va trebui să administreze o probă dificilă: aceea că nu a putut să-și pregătească apărarea în timpul pe care l-a avut la dispoziție după ce a luat la cunoștință de somație. Va trebui să dovedească faptele care au determinat această imposibilitate a apărării.

b) pârâtul a fost împiedicat să conteste creanța din cauze de forță majoră sau din cauza unor circumstanțe extraordinare, fără ca acest lucru să-i poată fi imputabil, cu condiția să fi acționat cu promptitudine.
În lipsa definirii termenului de promptitudine, instanța va trebui să determine când a acționat pârâtul, luînd în considerare momentul de la care a luat sfârșit starea de imposibilitate pentru formularea opoziției. ⁴⁶⁾

Noțiunea de forță majoră va fi interpretată în conformitate cu dreptul intern, ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil (art. 1351 alin. 2 NCC ).
Acest motiv de reexaminare poate fi invocat de pârât, indiferent de modul în care i-a fost comunicată somația. Circumstanțele extraordinare nu sunt definite de Regulament, însă acestea nu trebuie să fie consecința unei culpe a pârâtului.
În acest sens Curtea de Justiție a Uninii Europene a stabilit că „nerespectarea termenului de a formula opoziție la o somație europeană de plată din cauza comportamentului culpabil al reprezentatului pârâtului nu justifică reexaminarea acdestei somații de plată, întrucât o astfel de nerespectare nu se încadrează nici la circumstanțe excepționale, în sensul art 20 alin1 lit. b din Regulamenbtul nr.1896/2006, nici la circumstanțe extraordinare, în sensul alineatului (2) al aceluiași articol”.⁴⁷⁾

c) De asemenea, pârâtul are dreptul să ceară reexaminarea somației atunci când aceasta a fost emisă în mod vădit eronat, ținând seama de dispozițiile Regulamantului sau având în vedere alte circumstanțe excepționale.
Acest motiv de reexaminare (care este formulat în termeni foarte generali) trebuie interpretat restrictiv și poate fi utilizat atunci când reclamantul a fost de rea credință sau a fraudat interesele debitorului.

În considerentul (25) al Regulamentului, se arată că dreptul de a solicita reexaminarea somației în circumstanțe excepționale nu ar trebui să însemne că pârâtul dispune de o a doua posibilitate de a se opune creanței. În cursul procedurii de reexaminare analiza temeiniciei creanței ar trebui să se limiteza la examinarea motivelor care decurg din circumstanțele excepționale invocate de pârât.

În ipoteza în care instanța competentă va respinge cererea pârâtului pe motiv că nu sunt îndepliplinite condițiile de reexaminare, somația europeană de plată rămâne valabilă.

Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de Regulament, instanța va admite cererea de reexaminare, pronunțând o hotărâre definitivă (art.1023 alin.6 NCPC). Prin această hotărare, instanța va declara somația europeană de plată - nulă și neavenită.

Dacă pârâtul nu a introdus opoziție în termen de 30 de zile de la comunicarea somației, instanţa de origine, declară îndată că somaţia europeană de plată este executorie, utilizând formularul tip G din Anexa 7. Instanţa va verifica data la care a fost comunicată sau notificată somaţia de plată, luînd în considerare un termen suplimentar necesar sosirii opoziţiei.

Instanţa va comunica somaţia de plată executorie reclamantului.

Trebuie precizat că traducerea în limba română a Regulamentului 1896/2006 este eronată, deoarece potrivit acestei versiuni, instanţa trimite somaţia europeană de plată pârâtului (art.18 alin.3). În versiunile lingvistice în engleză şi franceză, art.18 din Regulament prevede că instanţa trimite somaţia europeană de plată executorie reclamantului. La aceeași concluzie conduce și logica juridică, deoarece reclamantul (care a declanșat procedura) este partea care trebuie să primească titlul executoriu și nu pârâtul.

Somaţia europeană de plată devenită executorie în statul membru de origine se recunoaşte şi se execută în celelalte state membre fără fi necesară o declaraţie de constatare a forţei executorii şi fără ca recunoaşterea acesteia să poată fi contestată.

În România, potrivit art. 636 NCPC, titlurile executorii europene cu privire la care dreptul Uniunii Europene nu cere recunoaşterea prealabilă în statul membru în care se va face executarea sunt executorii de drept, fără nicio altă formalitate prelabilă.

Somaţia europeană de plată executorie se execută ca şi o hotărâre emisă în statul membru de executare (art. 21 alin.1 din Regulament).

Este necesar ca reclamantul să depună la autorităţile competente din statul membru de executare, următoarele înscrisuri:

• o copie a somaţiei europene de plată, astfel cum este declarată executorie de către instanţa de origine şi care îndeplineşte condiţiile pentru stabilirea autenticităţii acesteia;
• traducerea somaţiei europene de plată în limba oficială a statului membru de executare, sau în cazul în care acest stat are mai multe limbi oficiale într-una din limbile oficiale ale procedurii judiciare din statul membru unde se solicită executarea. Traducerea trebuie să fie certificată de către o persoană autorizată în acest scop în unul din statele membre.

În România, înscrisurile menţionate mai sus, se vor ataşa la cererea de executare silită care se va depune la executorul judecătoresc competent, de către reclamant personal sau prin reprezentant (art.663 NCPC).
După înregistrarea cererii, în maxim trei zile, executorul judecătoresc va solicita să se dispună încuviinţarea executării de către instanţa de executare (art. 665 alin.1 NCPC).

Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la judecătorie, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor ( art.665 alin.2).

Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Regulament, la cererea pârâtului, instanţa competentă din statul membru de executare refuză executarea în cazul în care somaţia este incompatibilă cu o hotărâre pronunţată sau o somaţie emisă anterior în orice stat membru sau într-o ţară terţă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) hotărârea pronunţată sau somaţia emisă anterior să privească aceleaşi părţi într-un litigiu având acelaşi obiect; şi
b) hotărârea pronunţată sau somaţia emisă anterior să îndeplinească condiţiile necesare recunoaşterii acesteia în statul membru de executare, iar incompatibilitatea să nu fi putut fi invocată în cursul procedurii judiciare în statul membru de origine.
c) De asemenea, executarea va fi refuzată la cererea aceluiaşi pârât, în cazul şi în măsura în care acesta a plătit reclamantului suma stabilită în somaţia europeană de plată.

Refuzul executării se poate întemeia numai pe motivele menționate mai sus.

Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 665 alin. 5 NCPC, deoarece în această materie Regulamentul prevede expres motivele pentru care se poate refuza executarea silită și nu se aplică dreptul intern.

Dacă reclamantul nu atașează la cerere dovada că somația de plată este executorie, cererea de executare va fi respinsă.

În acest sens este și jurisprudența. Astfel, prin încheiere irevocabilă, Judecătoria Sectorului 6 București a respins cererea de încuviințare a executării unei somații europene de plată, pentru lipsa dovezii caracterului executoriu al acesteia.

În motivarea acestei soluții, instanța a argumentat următoarele:

potrivit art. 18 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 1896/ 2006 al Parlamentului European şi al Consiliului de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată, aceasta constituie titlu executoriu în măsura în care nu a fost făcută nicio opoziţie la instanţa de origine. În consecinţă, instanţa de origine este aceea care declară că somaţia europeană de plată este executorie, utilizând formularul tip G din anexa VII, verificând data la care a fost comunicată sau notificată somaţia de plată. (…) Având în vedere faptul că titlu invocat de către creditor- somaţia europeană de plată emisă de instanţa Krajsky soud v Ostrave la data de 17.02.2010 în cauza cu nr. 37 Cm 274/2009- nu este învestit cu formulă executorie, respectiv nu este declarată executorie prin utilizarea formularului G din anexa VII, în considerarea textelor legale sus menţionate va respinge ca neîntemeiată cererea.⁴⁸⁾

Pentru somația europeană de plată emisă într-un alt stat membru al Uniunii nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1102 NCPC potrivit cărora instanța competentă pentru încuviințarea executării silite a hotărârilor străine este tribunalul în circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea, pentru următoarele argumente:

În primul rând, un argument de text, care rezultă din art. 21 alin.1 din Regulament, potrivit căruia somaţia europeană de plată executorie se execută ca şi o hotărâre emisă în statul membru de executare. Prin urmare, din punct de vedere al executării silite somația europeană de plată echivalează cu un titlu pur intern, iar potrivit legislației în vigoare, efectuarea executării silite a acestor titluri executorii este supusă regulilor prevăzute de art. 662 și urm. NCPC.

În al doilea rând, încuviințarea executării silite a hotărârilor judecătorești pronunțate în strainătate este o procedură de durată, fiind în contradicție cu scopul Regulamentului 1896/2006 de realizare cu celeritate a creanțelor care fac obiectul său.
Astfel, cererea de încuviințare a executării hotărârilor străine, care urmează să se execute în România, se soluționează prin hotărâre, după citarea părților (art.1105 alin.1 NCPC). Codul de procedură civilă nu prevede calea de atac împotriva acestei hotărări, însă se va aplica dreptul comun. Prin urmare, hotărârea va fi supusă apelului (art. 466 alin.1 NCPC).⁴⁹⁾ Pentru hotărârile prin care se soluționează cereri cu o valoare mai mare de 500.000 lei, decizia din apel va fi supusă și recursului (art. 483 alin.1 și 2 NCPC).⁵⁰⁾

Al treilea argument este acela că în ipoteza încuviințării somațiilor europene de plată emise în alte state membre în conformitate cu art. 1102 NCPC, s-ar încălca și principiul echivalenței care guvernează autonomia procedurală națională în aplicarea dreptului Uniunii Europene. Acest principiu presupune că procedurile și regulile naționale trebuie să se aplice în același fel drepturilor care decurg din dreptul intern, ca și celor rezultate din dreptul Uniunii. Astfel, o hotărâre pronunțată de o instanță din România se încuviințează fără citarea părților, în termen de maxim 7 zile de la depunerea cererii la instanța de executare, printr-o încheiere nesupusă niciunei căi de atac. În același timp, încuviințarea executării unei somații europene de plată pronunțate de un stat memebru al Uniunii Europene, ar urma să se pronunțe, înconformitate cu art 1020 NCPC, după citarea părților prin hotărâre supusă apelului (și în unele situații recursului), aspect care contravine principiului echivalenței. Mai mult, încuviințarea executării în conformitate cu art.1102 NCPC ar contraveni și obiectivului aplicării uniforme a Regulamentului pe tot cuprinsul Uniunii, în măsura în care o somație europeană de plată care a fost emisă de o instanță națională se va executa în România printr-o procedură mult simplificată și rapidă față de somația emisă de o instanță din alt stat membru. În acest fel, nu s-ar asigura condiții identice pentru creditorii și debitorii de pe tot cuprinsul Uniunii, așa cum presupune Regulamentul.

Prin urmare, încuviințarea executării silite a somațiilor europene de plată, indiferent de statul în care au fost emise, va avea loc în România în conformitate cu dispozițiile art. 662 și urm. NCPC.

În final subliniem că somația europeană de plată nu este superioară unei hotărâri judecătorești naționale, ci este supusă aceluiași regim de executare silită. Avantajele somației europene de plată constau în celeritatea soluționării și în suprimarea procedurii de exequatur.

Din cele arătate mai sus se desprinde concluzia că este preferabil de utilizat somația europeană de plată în litigiile transfrontaliere, deoarece este o procedură mult simplificată atât față de dreptul comun (acțiunea în pretenții), cât și de ordonanța de plată din dreptul intern.

Pentru eliminarea dificultăților practice învederate în prezenta analiză (privitoare la competența în materia încuviințării executării silite, termenul și procedura reexaminării în cazurile excepționale, procedura pe care o va urma instanța după depunerea opoziției etc.), apreciem că, deși întârziată, ar fi benefică intervenția legiuitorului pentru emiterea unui act normativ de luare a unor măsuri necesare în vederea punerii în practică a Regulamentului nr.1986/2006.

Aceasta va avea consecințe asupra unificării practicii judiciare și asupra caracterului previzibil al actului de justiție.