EuRoQuod

17.04.2013, jud. Victor Constantinescu

Prevăzut în mod expres în legislația națională pentru prima data în Regulamentul Organic al Moldovei principiul non bis in idem pune în balanță două drepturi legitime din dreptul procesual penal; pe de o parte există dreptul societății exercitat prin Ministerul Public de a obține condamnarea oricărei persoane care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte există dreptul acuzatului de a ști că procesul penal finalizat nu poate fi repus în discuție.

Într-o exprimare de mare acuratețe juridică, s-a statuat că o justiție care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea nici prestigiu față de justițiabili, nici încrederea acestora și nici vreun folos pentru societatea juridicește organizată și chiar pentru dreptatea în sine.

Spre deosebire de alte sisteme de drept , principiul non bis in idem nu are o consfințire legală expresă în dreptul român ci este recunoscut ca fiind efectul negativ al autorității de lucru judecat . Totodată, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori este prevăzut în mod expres de către Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului la art. 4. De asemenea, garanția mai este prevăzută de către art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS) precum și de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Fiind într-o permanentă căutare a echilibrului între cele două drepturi, în aplicarea principiul non bis in idem instanțele tind să prefere, pe bună dreptate, restabilirea suprapunerii dintre realitatea faptică și realitatea juridică, sacrificând totodată dreptul acuzatului de a se bucura de liniștea procedurii penale finalizate. Alteori însă, este sacrificat dreptul societății de a obține condamnarea, păstrându-l pe acuzat la adăpostul procesului penal finalizat. Menținerea acestui echilibru precum și incidența dreptului european și convențional generează dificultăți în aplicarea principiului non bis in idem.

Pentru a-și găsi aplicarea principiul non bis in idem, trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzație în materie penală, iar autoritățile să demareze o a doua procedură penală (elementul bis), pentru aceeași faptă (elementul idem) cu privire la aceeași persoană. În această a doua procedură, fie în faza urmăririi penale, fie în faza judecății, acuzatul va putea invoca excepția autorității de lucru judecat, iar Ministerul Public va dispune neînceperea urmăririi penale sau încetarea urmăririi penale iar instanța de judecată va dispune încetarea procesului penal în baza art. 10 lit. j) C. Proc. Pen. De asemenea, încălcarea principiului non bis in idem poate fi invocată pe calea extraordinară a contestației în anulare în temeiul cazului prevăzut de art. 386 alin. 1 lit. d) C. Proc. Pen.

Sintetic, putem spune că o persoană se bucură de trei garanții distincte: nu poate fi urmărită, judecată sau pedepsită de două ori pentru aceeași faptă.

Deși enunță un principiu unic, art. 4 din Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 54 din CAAS nu se suprapun, având domenii de aplicare diferite.

Astfel, primul text se referă în mod expres la „jurisdicțiile aceluiași stat” și prin urmare nu garantează respectarea principiului non bis in idem dacă este vorba de urmăriri penale sau condamnări ale jurisdicțiilor unor state diferite.

Pe de altă parte, textul din CAAS, prevede că „o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei Părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă Parte contractantă […]”. Astfel, art. 54 din CAAS va fi incident numai atunci când prima procedură a fost desfășurată într-un alt stat decât cel în care se desfășoară a doua procedură.

Pentru instanțele naționale, un astfel de sistem bipartit poate duce la dificultăți practice, pentru că dincolo de formularea sensibil diferită a celor două texte precum și a textelor adiacente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) au avut abordări diferite în interpretarea atât a elementului idem cât și a elementului bis. Teoretic, se poate ajunge în situația în care o procedură penală este definitivă potrivit jurisprudenței CJUE și prin urmare este aplicabil principiul non bis in idem, însă o procedură penală similară din dreptul intern să nu fie considerată definitivă potrivit jurisprudenței CEDO și să fie exclusă aplicarea regulii non bis in idem.

Pentru a fi aplicabilă garanția instituită de principiul non bis in idem, ambele proceduri trebui să fie desfășurate în urma formulării unei „acuzații în materie penală”. Astfel, CEDO a statuat că termenul „procedură penală” folosit în cadrul art. 4 din Protocolul 7 trebuie să fie interpretat în lumina principiilor generale aplicabile expresiilor „acuzație în materie penală” și „pedeapsă” care sunt prevăzute de art. 6 și 7 din Convenție.

Cu privire la prima procedură, este necesar ca aceasta să se fi încheiat cu o hotărâre definitivă prin care să se fi pronunțat achitarea sau condamnarea acuzatului. Reluând considerentele Raportului explicativ privind Protocolul 7 al Convenției , CEDO a reținut că art. 4 din Protocolul 7 are drept scop împiedicarea repetării procedurilor penale închise în mod definitiv. Instanța europeană consideră că o decizie este definitivă atunci când este irevocabilă, adică nu este susceptibilă de căi ordinare de atac sau părțile au epuizat aceste căi sau au lăsat să se împlinească termenul necesar pentru exercitarea lor.

Pe de altă parte, fiind chemată să se pronunțe asupra semnificației „hotărâre definitivă” din art. 54 CAAS, CJUE a statuat că decizia trebuie să fie definitivă și obligatorie în sensul dreptului național al statului contractant ale cărui autorități au adoptat-o și să se asigure că decizia respectivă conferă, în acest stat protecția acordată în temeiul principiului ne bis in idem.

După cum se poate observa, nici unul dintre cele două texte nu face referire la o hotărâre pronunțată de către o autoritate judiciară. Într-adevăr, după cum vom vedea, ambele Curți au analizat caracterul definitiv al deciziei și nu tipul autorității care a pronunțat decizia, recunoscând caracter definitiv chiar deciziilor pronunțate de către autorități administrative.

Problemele care pot fi formulate în cadrul elementului bis sunt: (i) dacă o primă sancțiune administrativă poate fi invocată într-o procedură penală ulterioară pentru a obține aplicarea principiului non bis in idem și (ii) dacă o primă procedură penală se finalizează cu o soluție de netrimitere în judecată dispusă de către Ministerul Public este aplicabil principiul non bis in idem într-o a doua procedură penală cu privire la aceeași faptă?

Statele membre cunosc sisteme diferite de sancționare a contravențiilor, dreptul de a sancționa asemenea fapte ilicite fiind conferit fie autorităților judiciare fie autorităților administrative. Indiferent de sistemul adoptat, aceste sancțiuni pot intra în sfera noțiunii de „acuzație penală” prevăzută de art. 6 par. 1 și de „pedeapsă” în sensul art. 7 din Convenție.

Pentru a determina dacă o anumită sancțiune administrativă intră în cadrul materiei penale, CEDO aplică așa-numitele criterii Engel : calificarea reținută în dreptul intern, natura faptei imputate sau severitatea sancțiunii care poate fi aplicată. În măsura în care, aplicând aceste criterii, acea contravenție cade în sfera „acuzației în materie penală” iar sancțiunea aplicată este o „pedeapsă” atunci devin aplicabile toate garanțiile prevăzute de Convenție în materie penală.

În ceea ce privește legislația națională, CEDO a analizat în jurisprudența sa contravențiile prevăzute de O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și de Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice statuând în sensul că faptele sancționate contravențional din aceste acte normative intră în sfera de aplicare a noțiuni de „acuzație penală” din art. 6 al Convenției iar garanțiile prevăzute în materie penală sunt pe deplin aplicabile, cum ar fi prezumția de nevinovăție , asistarea gratuită de către un interpret , principiul legalității pedepsei , precum și principiul non bis in idem . Considerăm că pentru identitate de rațiune aceasta trebuie să fie concluzia pentru toate contravențiile din sistemul normativ al O.G. nr. 2/2001.

CEDO a analizat în două cauze împotriva Austriei modul de aplicare a principiului non bis in idem în materia sancțiunilor administrative. Astfel, în prima cauză, reclamantul care conducea un autovehicul, aflându-se sub influența băuturilor alcoolice, a lovit mortal un biciclist. Într-o procedură administrativă reclamantul a fost sancționat pentru conducerea sub influența băuturilor alcoolice, iar în a doua procedură penală a fost sancționat pentru ucidere din culpă, fiind reținută circumstanța agravantă a săvârșirii elementului material al infracțiunii în timp ce se afla sub influența băuturilor alcoolice.

În a doua cauză, situația de fapt este similară, singura diferență fiind că procedura administrativă a fost ulterioară procedurii penale. În ambele cauze, Curtea a concluzionat că există o încălcare a art. 4 din Protocolul 7.

Prin urmare, cu privire la aceeași faptă, autoritățile pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal în sensul Convenției, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravențională sau penală și indiferent dacă această sancțiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă.
Spre exemplu, dacă un conducător auto este sancționat contravențional pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice conform art. 102 alin. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002, acesta nu va putea fi trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 întrucât șoferul a fost deja sancționat definitiv cu o pedeapsă care are caracter penal. De asemenea, conducerea sub influența băuturilor alcoolice nu ar putea fi reținută nici ca circumstanță agravantă a unei infracțiuni mai grave, cum ar fi uciderea din culpă prev. de art. 178 alin. 1 – 3 C. Pen.

De asemenea, CEDO a statuat că și în situația în care prima sancțiune ar fi dedusă din pedeapsa aplicată în a doua procedură tot va exista o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 7.

Menționăm că pentru a păstra posibilitatea de a cumula sancțiunile administrative cu cele penale, mai multe state semnatare ale Convenției nu au ratificat Protocolul 7, cum ar fi Germania și Regatul Unit, iar altele, cum ar fi Franța și Italia, au formulat rezerve, declarând că principiul non bis in idem se aplică strict la infracțiunile din dreptul penal nu și la cele administrative. Având în vedere că România nu a formulat astfel de rezerve, este obligată să pună în aplicare jurisprudența Curții privind interdicția cumulului dintre răspunderea penală și contravențională pentru aceeași faptă.

CJUE a considerat că art. 54 CAAS este aplicabil în cazul sancțiunilor aplicate în materia concurenței . Cu privire la cumulul sancțiunilor administrative cu cele penale, CJUE a statuat că articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în domeniul TVA ului, o combinație de sancțiuni fiscale și penale. Însă, Curtea a arătat că atunci când sancțiunea fiscală îmbracă un caracter penal în sensul articolului 50 din cartă și este rămasă definitivă, se opune dispoziția menționată ca pentru aceleași fapte să se desfășoare o urmărire penală împotriva aceleiași persoane.

Pentru a determina dacă sancțiunea are caracter penal, CJUE a făcut trimitere la criteriile Engel din jurisprudența CEDO, respectiv calificarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, natura însăși a infracțiunii, natura și gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte.

Curtea Constituțională a exclus de la aplicare în domeniul sancțiunilor administrative garanțiile caracteristice „acuzației penale”. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că prezumția de nevinovăție este proprie doar procesului penal, neavând nici o legătură cu cauzele de natură civilă, comercială, fiscală sau de contencios administrativ. Într-o altă decizie, instanța constituțională a reținut că, în ceea ce privește răspunderea contravențională, sunt aplicabile garanțiile procesual civile, iar nu cele penale.

Considerăm că în fața unui conflict între jurisprudența Curții Constituționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțele naționale vor prefera soluțiile avansate de către instanța europeană, având în vedere dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție.

Într-adevăr, practica judiciară națională este în sensul că procedura contravenţională reglementată de OG nr. 2/2001 poate fi asimilată procedurii penale din perspectiva art. 6 din Convenţie. De asemenea, practica judiciară recentă a aplicat în mod direct jurisprudența CEDO în materie, statuând că pedepsirea de două ori într-un interval de 7 zile pentru circularea pe drumurile publice fără a deține o rovinietă valabilă constituie o încălcare a art. 4 din Protocolul 7 al Convenției, întrucât contravenția este săvârșită în formă continuată fiind posibilă aplicarea unei singure sancțiuni cu caracter penal.

Doctrina franceză s-a pronunțat în sensul că decizia procurorului de neîncepere a urmăririi penale nu constituie o decizie jurisdicțională, ci o simplă decizie administrativă, neavând caracteristicile unei adevărate judecăți și prin urmare fără caracter definitiv, ci numai provizoriu. Această afirmație se întemeiază, însă, pe o caracteristică particulară a sistemului judiciar francez, împotriva unei astfel de decizii neputând fi exercitat decât controlul ierarhic al Procurorului General și nu un control al unei instanțe de judecată.

În ceea ce privește doctrina noastră recentă, s-a apreciat că se bucură de autoritate de lucru judecat și rezoluțiile sau ordonanțele procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, dispuse pentru motive de drept și care sunt confirmate de către judecător în cadrul procedurii prev. de art. 2781 alin. 1 C. Proc. Pen. Această opinie a fost exprimată și în doctrina franceză cu privire la deciziile judecătorului de instrucție și acceptată de către Curtea de Casație franceză.

De asemenea, practica noastră judiciară a statuat că, în raport de dispoziţiile art. 2781 alin. (11) C.proc.pen., rezoluţia sau ordonanţa prin care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care este atacată cu plângere împotriva actelor procurorului, potrivit dispoziţiilor art. 2781 C.proc.pen., iar prin hotărâre definitivă se dispune respingerea plângerii, capătă caracter definitiv şi împiedică o nouă urmărire şi o nouă judecată pentru aceeaşi faţă şi împotriva aceleaşi persoane. Instanța supremă a apreciat, de asemenea, că rezoluţia Ministerului Public a intrat sub autoritate de lucru judecat, având în vedere că aceasta a fost menţinută de către instanţele de judecată în cadrul procedurii prevăzută de art. 2781 C. Proc. Pen.

Curtea de apel Oradea, în decizia amintită mai sus, a apreciat că această concluzie se păstrează indiferent de modalitatea de respingere a plângerii, ca tardivă, inadmisibilă sau neîntemeiată. Această ultimă constatare a instanței o considerăm criticabilă, întrucât soluția procurorului nu este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei în cazul respingerii plângerii de către instanță ca tardivă sau ca inadmisibilă. Textul prevede expres că numai în acele situații în care instanța consideră că nu este cazul începerii sau redeschiderii urmăririi penale sunt incidente garanțiile art. 2781 alin. 11 C. Proc. Pen. Ori, în cazul respingerii plângerii ca tardivă sau inadmisibilă, instanța nu analizează dacă este necesară începerea sau redeschiderea urmăririi penale și prin urmare soluția procurorului nu trece prin filtrul de legalitate și temeinicie al instanței. Așadar, numai respingerea plângerii ca neîntemeiată va conferii soluției Ministerului Public autoritate de lucru judecat și, prin urmare, rezoluția sau ordonanța va putea fi considerată ca punând capăt definitiv procesului penal.

În ceea ce privește posibilitatea redeschiderii prevăzută de art. 2781 alin. 11 C. Proc. Pen. menționăm că aceasta nu afectează caracterul definitiv al soluției Ministerului Public. Astfel, chiar și hotărârea judecătorească definitivă poate fi revizuită pentru fapte sau împrejurări noi, potrivit art. 394 alin. 1 lit. a) C. Proc. Pen. însă această posibilitatea nu anulează caracterul definitiv al hotărârii. Altfel spus, caracterul definitiv al hotărârii pronunțate potrivit art. 2781 C. Proc. Pen., ca de altfel al oricărei alte hotărâri, se păstrează până la constatarea apariție faptelor noi. Având în vedere că ne-am referit numai la acele rezoluții sau ordonanțe motivate în drept (spre exemplu, neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii, fapta nu este prevăzută de legea penală sau prescripția răspunderii penale) considerăm că pentru a fi eficiente, faptele noi trebuie să ducă la invalidarea motivelor de drept reținute. Spre exemplu, faptele noi vor duce la schimbarea încadrării inițiale, din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în cea de abuz în serviciu în formă calificată, iar raportat la limitele de pedeapsă ale acestei infracțiuni, prescripția penală nu este îndeplinită.

În ceea ce privește rezoluțiile sau ordonanțele Ministerului Public de neurmărire sau netrimitere în judecată care nu au fost verificate de către o instanță judecătorească, jurisprudența CEDO a statuat că acestea nu duc la o închidere definitivă a anchetei întrucât pot fi infirmate de către procurorul ierarhic superior. Apreciem însă că și aceste soluții creează un efect negativ în dreptul intern, respectiv imposibilitatea începerii sau continuării urmăririi penale în afara procedurii de redeschidere a urmăririi penale prevăzute de art. 273 C. Proc. Pen.

Considerăm însă că trebuie privită mai îndeaproape situația ordonanțelor prin care se dispune neînceperea sau scoaterea de sub urmărire penală și se aplică o sancțiune administrativă acuzatului întrucât fapta nu reprezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În jurisprudența sa , CJUE a statuat că principiul non bis in idem este aplicabil și acelor proceduri prin care Ministerul Public, fără intervenția unei instanțe, renunță la continuarea urmăririi penale și impune anumite obligații acuzatului, în special achitarea unei sume de bani stabilită de către Ministerul Public. Într-adevăr, o asemenea dispoziție este o manifestare a lui ius punendi, o formă de administrare a justiției care culminează cu impunerea unei pedepse, indiferent dacă decizia de renunțare la urmărirea penală este aprobată de către o instanță. Bineînțeles, atât în cauza analizată de către Curte, dar și în sistemul național, acuzatul are dreptul de a se adresa unei instanțe independente și imparțiale care va hotărâ asupra legalității și temeiniciei acuzației.

Față de aceste considerente, dar și față de constatările de la pct. A privind sancțiunile administrative, considerăm că sancțiunea administrativă aplicată de către Ministerul Public în temeiul art. 181 C. Pen. este o pedeapsă de natură penală, aplicată în urma formulării unei acuzații în materie penală și împiedică urmărirea, judecarea sau pedepsirea aceeași faptă într-o a doua procedură penală.

Credem că o problemă legitimă poate fi ridicată față de considerentele precedente. Dacă numai soluțiile Ministerului Public verificate potrivit procedurii art. 2781 C. Proc. Pen. de către instanța de judecată se bucură de autoritate de lucru judecat și pot fi invocate pentru aplicarea principiului non bis in idem, are interes acuzatul să atace rezoluția sau ordonanța numai pentru a obține autoritatea de lucru judecat? Altfel spus, acuzatul poate să nu critice soluția, ci să urmărească numai obținerea unei hotărâri judecătorești definitive? Considerăm că într-o asemenea situație ar trebui să se răspundă afirmativ, acuzatul neputând rămâne expus la urmăriri penale ulterioare numai pentru faptul că persoană vătămată nu a depus plângere la instanța de judecată, sau plângerea acesteia este tardivă sau inadmisibilă.

În ceea ce privește jurisprudența constantă CJUE, singurul criteriu relevant pentru aplicarea art. 54 CAAS este cel al identității actelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil legate între ele, iar încadrarea juridică divergentă dată acelorași fapte în două state contractante diferite nu ar putea împiedica aplicarea art. 54 CAAS.

După o perioadă de ezitare jurisprudențială, CEDO, făcând trimitere expresă la jurisprudența CJUE, a afirmat că art. 4 din Protocolul 7 trebuie înțeles ca interzicând urmărirea sau judecarea unei persoane pentru a doua infracțiune atât timp cât aceasta are drept cauză fapte identice sau care sunt esență aceleași. Aplicând această regulă, CEDO a considerat încălcat principiul non bis in idem atunci când infracțiunea din a doua procedură înglobează în totalitate faptele din infracțiunea pentru care acuzatul a fost deja pedepsit, iar aceasta din urmă nu prezintă nici un element de diferență față de cealaltă infracțiune.

În dreptul intern, rezultă din art. 10 lit. j) C. Proc. Pen. că autoritatea de lucru judecat se întinde asupra faptelor materiale deduse judecății indiferent de încadrarea juridică pe care ar primi-o acestea. Subliniem că doctrina a oferit de multă vreme această soluție, statuând că instanțele represive sunt datoare să privească și să cerceteze învinuirea supusă judecății lor sub toate aspectele și deci calificările posibile, de aceea hotărârile lor au autoritate de lucru judecat în raport cu orice calificare.

În afară de exemplele reținute deja în doctrină , în practica judiciară recentă s-a reținut că există autoritate de lucru judecat și dacă după o procedură finalizată cu o soluție de scoatere de sub urmărire penală, confirmată definitiv de către o instanță de judecată, în a doua procedură penală creată în urma unor disjungeri şi declinări privind fapte care în substanţa lor sunt aceleaşi, acestea ajung să fie cercetate în mai multe proceduri și prin urmare să fie încălcat principiul non bis in idem, neavând importanţă că în fiecare procedură s-au dat faptelor încadrări juridice diferite.

De asemenea, într-o cauză în care administratorul unei societăți a fost trimis în judecată atât pentru infracțiunea de delapidare prev. de art. 2151 C. Pen. cât și pentru infracțiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, prevăzută de art.272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, instanța a apreciat că prevalează legea specială, respectiv art.272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, potrivit principiului „specialibus generalia derogant“ neputând fi reţinute ambele infracţiuni întrucât s-ar încălca principiul non bis in idem.

În practica recentă a instanței supreme franceze, aceasta a trebuit să răspundă dacă pedepsirea pentru săvârșirea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni poată fi cumulată cu răspunderea pentru fiecare infracțiune realizată ca urmare a constituirii grupului. Menționăm că art. 450-1 C. Pen. Fr. nu conține dispoziția prevăzută de legislația română la art. 323 alin. 2 C. Pen. conform căreia infracțiunile vor intra în concurs. Curtea de Casație Franceză a respins argumentul încălcării principiului non bis in idem reținând că infracțiunea de asociere este o activitate distinctă de infracțiunile pregătite sau săvârșite de către membrii grupului, acestea din urmă fiind caracterizate prin fapte particulare care concretizează fiecare infracțiune.

Am observat că principiul non bis in idem se opune cumulului a două „pedepse” în sensul art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, nu ar exista un impediment sub acest aspect atunci când cumulul s-ar aplica între sancțiuni penale și disciplinare sau între sancțiunea penală și răspunderea civilă delictuală.

Într-adevăr, CEDO a statuat că nu este o „pedeapsă” revocarea unui funcționar sau sancționarea unui avocat în urma unei proceduri disciplinare. Cu toate acestea, în procedura disciplinară trebuie respectată o altă garanție conferită de către Convenție, respectiv art. 6 par. 2 privind prezumția de nevinovăție. Astfel, CEDO a statuat expres că domeniul de aplicare a art. 6 par. 2 nu este limitat la proceduri penale în curs, ci se aplică în orice altă procedură, inclusiv în cadrul unei proceduri disciplinare.

Prin urmare, atunci când procesul penal este finalizat pentru că fapta nu există, fiind incident temeiul prevăzut de art. 10 lit. a) C. Proc. Pen., în nici o procedură ulterioară nu este permisă afirmarea de către o instanță judecătorească sau autoritate disciplinară că fapta există iar cel în cauză să fie sancționat disciplinar pentru acea faptă. Dacă însă temeiul de achitare este art. 10 lit. d) C. Proc. Pen. atunci trebuie analizat dacă elementele constitutive ale infracțiunii sunt diferite de cele ale abaterii disciplinare. Dacă între cele două categorii de elemente există o suprapunere perfectă, atunci răspunderea disciplinară este înlăturată. Dacă însă, cum este cazul în general, abaterea disciplinară prevede elemente constitutive diferite de cele ale infracțiunii pentru care a fost judecat inculpatul, răspunderea disciplinară poate fi angajată fără încălcarea prezumției de nevinovăție.

O abordare similară a avut Curtea și în cazul răspunderii civile delictuale. Astfel, acțiunea civilă alăturată celei penale își păstrează în continuare caracterul civil și nu reprezintă o acuzație în materie penală. Așadar, în timp ce achitarea unei persoane într-o procedură penală nu poate fi repusă în discuție în cadrul unei proceduri de răspundere civilă delictuală, aceasta nu poate împiedica angajarea răspunderii civile delictuale pentru aceeași faptă. Cu toate acestea, instanța civilă trebuie să plaseze discuția numai pe tărâmul răspunderii civile delictuale, neputând formula raționamente care ar duce la imputarea răspunderii penale sau formularea unor dubii cu privire la soluția de achitare.

Într-o aparentă contradicție cu jurisprudența sa de până acum, Curtea Constituțională a analizat incidența principiului non bis in idem în materie contravențională într-o cauză recentă . Astfel, instanța constituțională a avut de statuat asupra constituționalității prevederilor art. 8 alin. 3 din O.G. nr. 15/2001 potrivit căruia cel care circulă fără a deține rovinietă valabilă trebuie să achite atât amenda contravențională cât și o sumă cu titlu de tarif de despăgubire. Curtea Constituțională a reținut că posibilitatea cumulării răspunderii contravenţionale cu răspunderea civilă delictuală şi, subsecvent, impunerea achitării concomitente a unei amenzi contravenţionale şi a unui tarif de despăgubire se justifică prin diferenţa esenţială dintre fundamentele fiecărui tip de răspundere. Așadar s-a considerat că în cazul răspunderii contravenţionale se urmăreşte sancţionarea unei conduite ilicite iar prin stabilirea răspunderii civile se tinde la repararea prejudiciului produs unui anumit subiect de drept, în speţă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.

Credem că scurtele noastre considerații relevă dificultatea aplicării principiului non bis in idem în practica judiciară națională și europeană. Diversitatea situațiilor de fapt, multitudinea legilor penale speciale, interferența cu domeniul contravențional și civil, dar și existența celor doi interpreți autoritari ai principiului, transformă aplicarea acestuia pentru practician într-o adevărată provocare.

Miza este, bineînțeles, una pe măsura: condamnarea sau încetarea procesului penal; ceea ce nu face decât să accentueze importanța unei interpretări echilibrate iar pentru instanțele de control judiciar, să învedereze necesitatea pronunțării unor decizii de speță prin care să se ofere îndrumări pentru realizarea justiției în mod unitar, cel puțin la nivel național.