EuRoQuod

Hotărârea Kücükdeveci, C-555/07, EU:C:2010:21

Directiva CE nr. 78/2000 privind crearea unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce priveșşte încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, art. 2, 3 şi 6 – Discriminare pe criterii de vârstă, în privinţa condiţiilor de concediere; litigiu între particulari

http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=72658&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=324591

Doamna Kücükdeveci s‑a născut în 1978 și era angajată de Swedex din 1996, respectiv de la vârsta de 18 ani. Swedex a concediat‑o pe salariată prin scrisoarea din 19 decembrie 2006, cu efect de la 31 ianuarie 2007, ținând seama de termenul legal de preaviz, calculat ca și cum salariata ar fi avut o vechime în muncă de 3 ani, deși aceasta era în serviciul său de 10 ani.

Doamna Kücükdeveci a contestat concedierea la Arbeitsgericht Mönchengladbach, arătând că termenul său de preaviz ar fi trebuit să dureze patru luni, în temeiul articolului 622 alineatul (2) primul paragraf punctul 4 din BGB (Codul civil german), termen care ar corespunde unei vechimi de 10 ani.

Reclamanta a susţinut că, în măsura în care legea naţională prevede că perioadele de încadrare de muncă încheiate anterior împlinirii vârstei de 25 de ani nu sunt luate în considerare pentru calcularea duratei de preaviz, articolul 622 alineatul (2) al doilea paragraf din BGB constituie o discriminare pe motive de vârstă contrară dreptului Uniunii, aplicarea acestei măsuri trebuind înlăturată.

Art. 2 alin. 1 : „În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1”.

Art. 3 alin. 1 lit. c): „În limitele competențelor conferite Comunității, prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește: c) condițiile de încadrare și de muncă, inclusiv condițiile de concediere și de remunerare.”

Art. 6 alin. 1: „Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 2 alineatul (2), statele membre pot prevedea că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare.

Tratamentul diferențiat se poate referi în special la:

a) aplicarea unor condiții speciale de acces la un loc de muncă și la formarea profesională, de încadrare și de muncă, inclusiv a condițiilor de concediere și de remunerare, pentru tineri, lucrători în vârstă și pentru cei care au persoane în întreținere, pentru a favoriza integrarea lor profesională sau pentru a le asigura protecția;
b) stabilirea unor condiții minime de vârstă, de experiență profesională sau de vechime în muncă, pentru accesul la încadrare în muncă sau pentru anumite avantaje legate de încadrarea în muncă;
c) stabilirea unei vârste maxime pentru încadrare, bazată pe formarea necesară pentru postul respectiv sau pe necesitatea unei perioade de încadrare rezonabile înaintea pensionării.”

RO: Dreptul Uniunii, și în special principiul nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în acțiunea principală, care prevede că perioadele în care salariatul a fost încadrat în muncă înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani nu sunt luate în considerare la calcularea termenului de preaviz de concediere.

Instanța națională sesizată cu un litigiu între particulari este datoare să asigure respectarea principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, înlăturând, dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare din reglementarea națională, independent de exercitarea posibilității de care dispune, în cazurile vizate la articolul 267 al doilea paragraf TFUE, de a adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene o întrebare preliminară privind interpretarea acestui principiu.

FR: Le droit de l’Union, et plus particulièrement le principe de non-discrimination en fonction de l’âge, tel que concrétisé par la directive 2000/78/CE du Conseil, du 27 novembre 2000, portant création d’un cadre général en faveur de l’égalité de traitement en matière d’emploi et de travail, doit être interprété en ce sens qu’il s’oppose à une réglementation nationale, telle que celle en cause au principal, qui prévoit que les périodes de travail accomplies par le salarié avant qu’il ait atteint l’âge de 25 ans ne sont pas prises en compte pour le calcul du délai de préavis de licenciement.

Il incombe à la juridiction nationale, saisie d’un litige entre particuliers, d’assurer le respect du principe de non-discrimination en fonction de l’âge, tel que concrétisé par la directive 2000/78, en laissant au besoin inappliquée toute disposition contraire de la réglementation nationale, indépendamment de l’exercice de la faculté dont elle dispose, dans les cas visés à l’article 267, deuxième alinéa, TFUE, d’interroger la Cour de justice de l’Union européenne à titre préjudiciel sur l’interprétation de ce principe.

EN: European Union law, more particularly the principle of non-discrimination on grounds of age as given expression by Council Directive 2000/78/EC of 27 November 2000 establishing a general framework for equal treatment in employment and occupation, must be interpreted as precluding national legislation, such as that at issue in the main proceedings, which provides that periods of employment completed by an employee before reaching the age of 25 are not taken into account in calculating the notice period for dismissal.

It is for the national court, hearing proceedings between individuals, to ensure that the principle of non-discrimination on grounds of age, as given expression in Directive 2000/78, is complied with, disapplying if need be any contrary provision of national legislation, independently of whether it makes use of its entitlement, in the cases referred to in the second paragraph of Article 267 TFEU, to ask the Court of Justice of the European Union for a preliminary ruling on the interpretation of that principle.

I. În temeiul articolului 13 CE, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Directiva 2000/78, în privința căreia Curtea a hotărât că nu consacră prin ea însăși principiul egalității de tratament în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă, principiu care își are originea în diferite instrumente internaționale și tradiții constituționale comune statelor membre. Directiva nu are ca obiect decât stabilirea, în domeniile menționate, a unui cadru general pentru combaterea discriminărilor pe diferite motive, printre care se numără și vârsta (a se vedea Hotărârea Mangold, citată anterior, punctul 74).

Curtea a recunoscut, în acest context, existența unui principiu al nediscriminării pe motive de vârstă care trebuie considerat un principiu general al dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Mangold, citată anterior, punctul 75). Directiva 2000/78 concretizează acest principiu (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 8 aprilie 1976, Defrenne, 43/75, Rec., p. 455, punctul 54).

Mai trebuie precizat că, în conformitate cu prevederile articolului 6 alineatul (1) TUE, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Potrivit articolului 21 alineatul (1) din această cartă, „[s]e interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum […] vârsta”.

II. Pentru ca principiul nediscriminării pe motive de vârstă să fie aplicabil într‑un caz precum cel din acțiunea principală, mai trebuie însă ca acesta să aparțină domeniului de aplicare al dreptului Uniunii.

În această privință și spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 23 septembrie 2008, Bartsch (C‑427/06, Rep., p. I‑7245), comportamentul pretins discriminatoriu adoptat, în prezenta acțiune principală, în temeiul reglementării naționale menționate a intervenit după data expirării termenului acordat statului membru în cauză pentru transpunerea Directivei 2000/78, termen care, în ceea ce privește Republica Federală Germania, s‑a încheiat la 2 decembrie 2006.

Prin faptul că prevede că, la calcularea termenului de preaviz în caz de concediere, nu sunt luate în considerare perioadele în care salariatul a fost încadrat în muncă înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani, o dispoziție națională precum articolul 622 alineatul (2) al doilea paragraf din BGB afectează condițiile de concediere a salariaților. Prin urmare, o reglementare de această natură trebuie considerată ca instituind norme privind condițiile de concediere.

Din aceste considerații rezultă că principiul general al dreptului Uniunii, care interzice orice discriminare pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, trebuie să constituie fundamentul cercetării prin care să se stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în acțiunea principală.

III. În al doilea rând, în speță, articolul 622 alineatul (2) al doilea paragraf din BGB rezervă un tratament mai puțin favorabil salariaților care au intrat în serviciul angajatorului anterior vârstei de 25 de ani. O reglementare de această natură instituie, așadar, un tratament diferențiat între persoane cu aceeași vechime în muncă, în funcție de vârsta la care au fost încadrate în întreprindere.

Reglementarea națională în cauză în acțiunea principală defavorizează în general lucrătorii tineri în raport cu lucrătorii mai în vârstă, în măsura în care primii pot fi excluși – în pofida unei vechimi de mai mulți ani în întreprindere, astfel cum dovedește situația reclamantei din acțiunea principală – de la beneficiul creșterii progresive a termenelor de preaviz de concediere în funcție de durata raportului de muncă, mecanism de care vor putea beneficia, în schimb, lucrători mai în vârstă cu vechime asemănătoare.

Rezultă că reglementarea națională în cauză cuprinde o diferență de tratament pe criteriul vârstei. IV. În al treilea rând, trebuie examinat dacă această diferență de tratament poate constitui o discriminare interzisă de principiul nediscriminării pe motive de vârstă concretizat în Directiva 2000/78.

În această privință, articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2000/78 prevede că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare.

În plus, rezultă atât din informațiile prezentate de instanța de trimitere, cât și din explicațiile furnizate în cadrul ședinței de guvernul german că articolul 622 din BGB își are originea într‑o lege din 1926.

Stabilirea prin această lege a limitei de 25 de ani ar fi rezultatul unui compromis între, în primul rând, guvernul din perioada respectivă, care dorea o prelungire uniformă cu trei luni a termenului de preaviz pentru concedierea lucrătorilor în vârstă de peste 40 de ani, în al doilea rând, adepții unei prelungiri progresive a acestui termen pentru toți lucrătorii și, în al treilea rând, adepții unei creșteri progresive a duratelor de preaviz, însă fără a se lua în considerare perioada lucrată, scopul acestei reguli fiind acela de a scuti în parte angajatorii de termene prelungite de preaviz pentru lucrătorii care au mai puțin de 25 de ani.

În opinia instanței de trimitere, articolul 622 alineatul (2) al doilea paragraf din BGB reflectă aprecierea legiuitorului potrivit căreia lucrătorii tineri reacționează în general cu mai multă ușurință și rapiditate la pierderea locului de muncă și că li se poate cere mai multă flexibilitate. În sfârșit, un termen de preaviz mai scurt ar facilita încadrarea în muncă a acestora din urmă, printr‑o mai mare flexibilitate în gestionarea personalului.

Obiective de natura celor menționate de guvernul german și de instanța de trimitere par să facă parte din cadrul unei politici a ocupării forței de muncă și a pieței muncii în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78.

Mai trebuie verificat, potrivit chiar termenilor dispoziției menționate, dacă mijloacele de realizare a unui astfel de obiectiv legitim sunt „corespunzătoare și necesare”.

Trebuie amintit, în această privință, că statele membre dispun de o amplă marjă de apreciere în alegerea măsurilor care pot realiza obiectivele acestora în materie de politică socială și de ocupare a forței de muncă (a se vedea Hotărârile citate anterior Mangold, punctul 63, și Palacios de la Villa, punctul 68).

Instanța de trimitere arată că obiectivul reglementării naționale în discuție în cauza principală este acela de a oferi angajatorului o mai mare flexibilitate în gestionarea personalului, ușurând sarcina respectivului angajator în ceea ce privește concedierea lucrătorilor tineri, de la care se poate cere în mod rezonabil o mobilitate personală sau profesională mai ridicată.

Cu toate acestea, reglementarea menționată nu este adecvată pentru realizarea acestui obiectiv, întrucât se aplică tuturor salariaților care au intrat în întreprindere înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani, indiferent ce vârstă aveau la momentul la care au fost concediați.

În ceea ce privește obiectivul urmărit de legiuitor la adoptarea reglementării naționale în discuție în acțiunea principală, obiectiv amintit de guvernul german, constând în a acorda o protecție sporită lucrătorilor în funcție de timpul petrecut în întreprindere, rezultă că, în temeiul acestei reglementări, prelungirea termenului de preaviz de concediere în funcție de vechimea salariatului este întârziată pentru orice salariat încadrat în întreprindere înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani, chiar și în cazul în care persoana respectivă ar avea multă vechime în aceasta la momentul concedierii sale. Reglementarea menționată nu poate fi considerată, așadar, ca fiind susceptibilă să realizeze obiectivul afirmat.

Trebuie adăugat că reglementarea națională în discuție în cauza principală îi afectează în mod inegal pe salariații tineri, în sensul că îi lezează mai ales pe tinerii care se angajează devreme în viața activă, fie fără formare profesională, fie după o formare profesională de scurtă durată, și nu pe aceia care încep să lucreze mai târziu, după o formare de lungă durată.

Rezultă din toate aceste considerații că trebuie să se răspundă la prima întrebare că dreptul Uniunii, și în special principiul nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în acțiunea principală, care prevede că perioadele în care salariatul a fost încadrat în muncă înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani nu sunt luate în considerare la calcularea termenului de preaviz de concediere.

V. În ceea ce privește, în primul rând, rolul instanței naționale atunci când trebuie să soluționeze un litigiu între particulari în care se dovedește că reglementarea națională în cauză este contrară dreptului Uniunii, Curtea a statuat că instanțelor naționale le revine atribuția de a asigura protecția juridică a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dispozițiilor dreptului Uniunii și de a garanta efectul deplin al acestor dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C‑397/01-C‑403/01, Rec., p. I‑8835, punctul 111, precum și Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, Rep., p. I‑2483, punctul 42).

În această privință, fiind vorba despre un litigiu între particulari, Curtea s‑a pronunțat în mod constant în sensul că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze drepturi și obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa (a se vedea în special Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, Rec., p. 723, punctul 48, Hotărârea din 14 iulie 1994, Faccini Dori, C‑91/92, Rec., p. I‑3325, punctul 20, precum și Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 108).

Cu toate acestea, obligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea acestora de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor acestora (a se vedea în special, în acest sens, Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson et Kamann, 14/83, Rec., p. 1891, punctul 26, Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing, C‑106/89, Rec., p. I‑4135, punctul 8, Hotărârea Faccini Dori, citată anterior, punctul 26, Hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter‑Environnement Wallonie, C‑129/96, Rec., p. I‑7411, punctul 40, Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 110, precum și Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 106).

Prin urmare, la aplicarea dreptului național, instanța națională este obligată să elaboreze această interpretare, în măsura posibilului, în lumina literei și a spiritului acestei directive pentru a îndeplini rezultatul urmărit prin aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior von Colson și Kamann, punctul 26, Marleasing, punctul 8, Faccini Dori, punctul 26, precum și Pfeiffer și alții, punctul 113). Cerința unei interpretări conforme a dreptului național este inerentă sistemului tratatului, în măsura în care aceasta permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea în acest sens Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 114).

VI. Cu toate acestea, potrivit instanței de trimitere, articolul 622 alineatul (2) al doilea paragraf din BGB, date fiind claritatea și precizia sa, nu poate face obiectul unei interpretări conforme cu Directiva 2000/78. În această privință, este necesar să se amintească, pe de o parte, că, astfel cum s‑a arătat la punctul 20 din prezenta hotărâre, Directiva 2000/78 nu face decât să concretizeze, fără a‑l consacra, principiul egalității de tratament în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă și, pe de altă parte, că principiul nediscriminării pe motive de vârstă este un principiu general al dreptului Uniunii în măsura în care constituie o aplicare specifică a principiului general al egalității de tratament (a se vedea în acest sens Hotărârea Mangold, citată anterior, punctele 74-76).

În aceste condiții, instanța națională sesizată cu un litigiu în care este adus în discuție principiul nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, este datoare să asigure, în cadrul competențelor care îi revin, protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din dreptul Uniunii și să garanteze efectul deplin al acestui principiu, înlăturând, dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare acestui principiu din reglementarea națională (a se vedea în acest sens Hotărârea Mangold, citată anterior, punctul 77).

În ceea ce privește, în al doilea rând, obligația ce ar reveni instanței naționale sesizate cu un litigiu între particulari, de a adresa Curții o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii înainte de a putea înlătura aplicarea unei dispoziții naționale pe care o consideră contrară acestui drept, trebuie precizat că din decizia de trimitere rezultă că acest aspect al întrebării este motivat de faptul că, în temeiul dreptului național, instanța de trimitere nu poate înlătura aplicarea unei dispoziții naționale în vigoare fără ca, în prealabil, această dispoziție să fi fost declarată neconstituțională de Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală).

În această privință, trebuie subliniat că necesitatea de a garanta efectul deplin al principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, presupune obligația instanței naționale, în prezența unei dispoziții naționale din domeniul de aplicare al dreptului Uniunii pe care o consideră incompatibilă cu principiul menționat și a cărei interpretare conformă acestui drept se dovedește imposibilă, să înlăture aplicarea acestei dispoziții, fără a fi nici obligată, nici împiedicată ca, în prealabil, să sesizeze Curtea cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

Posibilitatea recunoscută astfel instanței naționale prin articolul 267 al doilea paragraf TFUE de a solicita Curții pronunțarea unei hotărâri preliminare înainte de a înlătura aplicarea dispoziției naționale contrare dreptului Uniunii nu se poate transforma însă într‑o obligație ca urmare a faptului că dreptul național nu permite acestei instanțe să înlăture aplicarea unei dispoziții naționale pe care o consideră contrară Constituției fără ca în prealabil această dispoziție să fi fost declarată neconstituțională de Curtea Constituțională. Astfel, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, de care beneficiază și principiul nediscriminării pe motive de vârstă, trebuie înlăturată aplicarea unei reglementări naționale contrare care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Mangold, citată anterior, punctul 77).

Din aceste considerații rezultă că instanța națională, sesizată cu un litigiu între particulari, nu este obligată, însă are posibilitatea de a adresa Curții o întrebare preliminară privind interpretarea principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, înainte de a înlătura aplicarea unei dispoziții naționale pe care o consideră contrară acestui principiu. Caracterul facultativ al acestei sesizări este independent de forma în care, potrivit dreptului intern, instanța națională trebuie să înlăture aplicarea unei dispoziții naționale pe care aceasta o consideră contrară Constituției.

Din perspectiva celor expuse anterior, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că instanța națională sesizată cu un litigiu între particulari este datoare să asigure respectarea principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, înlăturând, dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare din reglementarea națională, independent de exercitarea posibilității de care dispune, în cazurile vizate la articolul 267 al doilea paragraf TFUE, de a adresa Curții o întrebare preliminară privind interpretarea acestui principiu.

Fișă elaborată de jud. Mihail Stănescu-Sas