EuRoQuod

15.04.2011, Beatrice Andreșan-Grigoriu, formator INM

Instanța de trimitere a formulat întrebarea astfel: „Contravin dispozițiile OUG nr. 50/2008 cu modificările ulterioare dispozițiilor articolului 110 TFUE; se instituie într-adevăr o măsură vădit discriminatorie?”

a. Întrebarea preliminară are ca obiect interpretarea unui text de tratat, și nu compatibilitatea legii interne cu textul de tratat, așa încât trebuie formulată ca atare.

În temeiul diviziunii de competențe stabilite de Art. 267 TFUE, rolul CJUE nu este acela de a evalua dacă norma națională contravine normelor europene, acest rol aparține instanței de trimitere, ci acela de a interpreta norma europeană aplicabilă. Instanţa naţională de trimitere este cea căreia îi revine exclusiv competenţa de a aprecia, în lumina interpretării normei europene oferite de Curte, dacă propria-i legislaţie este sau nu compatibilă cu dreptul Uniunii, astfel interpretat.

Deși, în realitate, de multe ori Curtea trece dincolo de interpretarea normei europene și intră pe tărâmul de competență al instanței naționale (așa cum a făcut-o și în Tatu), în mod formal va reitera fraza standard „Potrivit unei jurisprudențe constante, nu este de competența Curții să se pronunțe, în cadrul unor proceduri inițiate în temeiul articolului 267 TFUE, asupra compatibilității normelor de drept intern cu prevederile dreptului UE. Interpretarea normelor naționale este de competența exclusivă a instanțelor naționale. În schimb, Curtea de Justiție este competentă să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii Europene (UE) care să îi permită acesteia să aprecieze compatibilitatea normelor de drept intern cu dispozițiile dreptului UE.” Formularea întrebărilor în stilul neindicat nu atrage respingerea întrebării ca inadmisibilă, ci reformularea de către Curte.

În Tatu, AG Sharpston a remarcat formularea necorespunzătoare la pct. 24 din concluzii și a sugerat reformularea întrebării în sensul consacrat în jurisprudența Curții. Curtea a trecut peste acest aspect și s-a mărginit să reformuleze corect întrebarea:

Având în vedere această precizare, precum și obiectul taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, este necesar să se considere că instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE, al cărui text este identic cu cel al articolului 90 CE, trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare care se aplică unor autovehicule cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru. (pct. 30)

Astfel, reținem pentru viitor că în loc de „Contravin dispozițiile art. … din … (legea națională) dispozițiilor Articolului … TFUE?”, modul corect de formulare a întrebării este „Articolul … TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum art. … din … nr. … (legea națională)?”

b. Criteriul pentru stabilirea încălcării art. 110 TFUE este ca măsura să fie discriminatorie, nu „vădit” discriminatorie.

Un al doilea aspect, pe care Curtea l-a trecut cu vederea, este expresia „vădit discriminatorie” (manifestement discriminatoire, manifestly discriminatory) folosită de instanța de trimitere, probabil fără intenția de a acorda termenului „vădit” vreo semnificație juridică aparte. Ca noțiune de drept european, însă, expresia poate comporta distincții, așa încât AG Sharpston s-a asigurat că nu i se acordă o valență aparte în acest context. În niciuna dintre hotărârile relevante în materie Curtea nu a statuat că este necesar ca discriminarea să fie „vădită” pentru a exista o încălcare a art. 110 TFUE. Criteriul pentru stabilirea încălcării art. 110 TFUE este ca măsura să fie „discriminatorie”. Prin urmare, AG a sugerat ca în răspunsul la întrebarea adresată să se facă abstracție de termenul „vădit”. (pct. 26 din concl.)

Deși întrebarea preliminară în sine a ridicat numai problema compatibilității dreptului intern și instanța de trimitere nu a exprimat îndoieli în legătură cu incidența art. 110 TFUE, atât AG (pct. 19-23 din concl.), cât și Curtea (pct. 32-34 din hot.) au abordat în mod explicit problema naturii taxei instituite de OUG 50/2008, având în vedere observațiile depuse la dosar de dl. Tatu.

Obstacolele în calea liberei circulații a marfurilor între statele membre pot fi tarifare (taxă vamală sau cu efect echivalent taxei vamale, sub incidența art. 30 TFUE; impozit intern, sub incidența art. 110 TFUE) sau netarifare (restricții cantitative sau cu efect echivalent restricțiilor cantitative, sub incidența art. 34 TFUE).

Suma de bani încasată de un stat membru cu ocazia înmatricularii unor autovehicule pe teritoriul său în vederea punerii în circulație se înscrie în categoria măsurilor tarifare, ceea ce elimină din start aplicabilitatea art. 34 TFUE și lasă deschisă numai problema distincției dintre taxe vamale și TEETV (art. 30 TFUE) și impozite interne (art. 110 TFUE) (pct. 50).¹⁾

Taxa în discuție nu este în mod evident o taxă vamală în sens strict, și nici o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, impusă asupra mărfurilor pentru simplul fapt al trecerii frontierei de stat. Taxa nu este percepută în temeiul faptului că vehiculul trece frontiera statului român, ci cu ocazia primei înmatriculări a vehiculului pe teritoriul României, în vederea punerii sale în circulație. Prin urmare taxa se încadrează în regimul general intern de impozitare a mărfurilor și trebuie analizată în raport cu art. 110 TFUE.

În scopul de a contribui la o bună administrare a justiției în statele membre, cât și în acela de a evita utilizarea procedurii preliminare în alte scopuri decât cele pentru care a fost instituită, Curtea răspunde numai „unei nevoi obiective, inerente pentru soluţionarea unui litigiu” (hot. din 16 dec. 1981, Foglia/Novello, 244/80, Rec., p. 3053, „Foglia II”, pct. 18). Ea va identifica, în principal pe baza elementelor indicate de instanța națională, care sunt coordonatele de fapt și drept ale litigiului, așa încât răspunsul pe care îl va da să fie util instanței naționale pentru soluționarea litigiului din care a originat cererea preliminară. Dacă „indiferent care ar fi răspunsul la întrebare, el nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării litigiului” (hot. din 6 dec. 1982, CILFIT, 283/81, Rec., p. 3429, pct. 10), Curtea nu va răspunde la întrebare.

În Tatu, Curtea a reiterat regula la pct. 27, cu indicarea unor hotărâri mai recente în materia prezumției de pertinență de care se bucură întrebările adresate de instanțele naționale:

Trebuie arătat încă de la început că, deși orice întrebare preliminară privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență, Curtea nu poate totuși să răspundă atunci când este evident că interpretarea dreptului comunitar solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea în acest sens, în special, Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla și alții, C-94/04 și C-202/04, Rec., p. I-11421, punctul 25, Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco Pérez și Chao Gómez, C-570/07 și C-571/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 36, precum și Hotărârea din 2 decembrie 2010, Jakubowska, C-225/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 28)

„Nevoia obiectivă” din litigiul Tatu a fost identificată prin raportare la data emiterii deciziei de aplicare a taxei, 27.10.2008. Orice reglementare ulterioară în materie nu este relevantă pentru soluționarea dosarului, așa încât descrierea modificărilor aduse OUG 50/2008 nu este pertinentă pentru această trimitere preliminară (pct. 28-29 din hot.; în același sens și AG, pct. 25 din concl.).

Instanța de trimitere nu a întrebat dacă taxa astfel cum a fost aplicată reclamantului Tatu din litigiul principal e contrară Tratatului, ci dacă contravin dispozițiile OUG 50/2008 Tratatului și dacă măsura e discriminatorie. Curtea a preluat întrebarea tot de manieră generală, și anume dacă „articolul 90 CE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială”, această din urmă calificare fiind necesară pentru stabilirea versiunii incidente asupra situației de fapt (a se vedea mai sus). Limbajul (regim de impozitare) de asemenea sugerează o evaluare a măsurii în general, după cum rezultă și din considerentul de la pct. 30, unde se găsește întrebarea, reformulată de către Curte.

O metodă care poate să ajute la interpretarea hotărârii Tatu constă în alăturarea întrebării și a răspunsului.

Întrebarea reținută de Curte este (pct. 30):

dacă articolul 110 TFUE, al cărui text este identic cu cel al articolului 90 CE, trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare care se aplică unor autovehicule cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru.

Răspunsul (dispozitiv):

articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Se poate observa că în întrebarea în forma reținută de Curte nu se face nicio distincție între autovehiculele noi și cele de ocazie, distincția apare în dispozitiv și este sprijinită de întreaga situație de fapt care circumscrie cauza. O citire alternativă a acestei trimiteri preliminare, așa cum a fost reținută de Curte, este:

Instanța națională:
poate statul să aplice o taxă autovehiculelor cu ocazia primei înmatriculări?

CJUE:
statul nu poate aplica o taxă autovehiculelor cu ocazia primei înmatriculări, dacă aceasta are drept rezultat descurajarea importurilor second-hand.

Această citire se coroborează cu sugestia de la pct. 60 referitoare la un posibil substitut sub forma unei taxe anuale rutiere pentru vehiculele de o vechime și uzură importante, precum cel al reclamantului. Toate aceste considerații pot îndreptăți concluzia că CJUE a răspuns (și) la problema modalității perceperii taxei, și anume prima înmatriculare. Cu alte cuvinte, perceperea la prima înmatriculare e în neregulă dacă duce la descurajarea importurilor second-hand, ceea ce se întâmplă în cazul vehiculelor foarte vechi, trebuie găsită altă modalitate de percepere, precum o taxa anuală rutieră.

Prin contrast, AG Sharpston a preluat întrebarea de la instanța de trimitere în termeni mai specifici și care trec dincolo de modul general în care instanța de trimitere a conturat problema:

dacă primul paragraf al articolului 110 TFUE se opune unei reglementări naționale care instituie o nouă taxă, aplicată cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor de ocazie provenite dintr-un alt stat membru, în condițiile în care vehiculele similare aflate deja pe piața națională anterior introducerii taxei nu sunt supuse acestei taxe.

și a răspuns la fel de specific:

1) O reglementare națională de introducere a unei noi taxe aplicate la prima înmatriculare a unui autovehicul de ocazie importat dintr-un alt stat membru nu încalcă articolul 110 TFUE doar pentru că pe piața națională existau deja vehicule echivalente anterior introducerii taxei, care nu sunt supuse acestei taxe.

2) O asemenea taxă este, cu toate acestea, interzisă de articolul 110 TFUE dacă cuantumul taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește cuantumul rezidual al taxei inclus în prețul de vânzare al unui vehicul de ocazie echivalent care a fost supus taxei atunci când a fost înmatriculat pentru prima dată ca vehicul nou.

3) Pentru a asigura că nu există o astfel de taxă suplimentară, cuantumul taxei aplicate vehiculelor înmatriculate pentru prima dată ca vehicule de ocazie trebuie redus, pe cât posibil, în funcție de deprecierea prețului vehiculului nou. O grilă fixă de depreciere care se bazează numai pe vechimea vehiculului, fără luarea în considerare a rulajului sau a altor factori care afectează deprecierea, este insuficientă în acest sens.

Contrastul față de cele reținute de Curte este evident. Explicația diferenței dintre răspunsuri rezultă din considerațiile de mai jos și rezidă în principal în necesitatea pe care a perceput-o Curtea în dosarul Tatu de a permite comparația cu vehicule de ocazie similare înmatriculate anterior și nesupuse acestei taxe.

Articolul 110 TFUE (ex-90 CE, ex-95 CEE) prevede:

Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.

Alineatul (1) interzice aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele naționale similare. Cauza de față nu ridică probleme de determinare a similitudinii.

Alineatul (2) este incident în cazul mărfurilor care nu sunt strict similare, dar care se pot afla în concurență unele cu altele, așa încât nivelul diferit de taxare poate duce la o protecție indirectă a produselor naționale (de ex. vinul și berea).

În mod constant Curtea a arătat că prin comparația între autovehiculele de ocazie aflate deja pe piața națională și cele achiziționate într-un alt stat membru, se compară două categorii de produse similare în înțelesul art. 110 alin. (1) TFUE (hot. din 18 ian. 2007, Brzeziński, C-313/05, Rep., p. I-513, pct. 30-31). Alineatul (2) ar fi incident numai dacă ar exista elemente în dosarul cauzei care să indice faptul că impozitarea autovehiculelor de ocazie achiziționate în alt stat membru instituie un protecționism indirect, favorizând alte produse decât autovehiculele.

În Tatu, Curtea nu a reiterat în mod explicit această regulă, ci implicit, analizând regimul de impozitare exclusiv prin prisma alineatului (1) (pct. 35 și urm.). În schimb, AG Sharpston a scris un paragraf în care a explicat când este incident alineatul (2) și a remarcat că în cererea preliminară nu există elemente care să indice că taxarea autovehiculelor de ocazie achiziționate într-un alt stat membru decât România ar conferi o protecție indirectă altor produse decât autovehiculele, încadrând cu claritate cauza în alineatul (1) al articolului 110 TFUE.

Alineatul (1) al articolului 110 TFUE interzice discriminarea directă și discriminarea indirectă.

Mai întâi, Curtea a evaluat taxa din punct de vedere al unei posibile discriminări directe, atât în general, cât și specific pentru cazul reclamantului din acțiunea principală și a statuat (pct. 36):

În acțiunea principală, este cert că, din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Astfel, taxa în cauză este datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat.

După ce constată că regimul de impozitare în discuție nu discriminează direct mărfurile de import, Curtea anunță:

37. Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale (Hotărârea Nádasdi și Németh, citată anterior, punctul 47).

38. Pentru a verifica dacă o taxă precum cea în cauză în acțiunea principală creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, este necesar, având în vedere întrebările instanței naționale și observațiile prezentate în fața Curții, să se examineze mai întâi dacă această taxă este neutră față de concurența dintre vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008. În continuare, va fi necesar să se examineze neutralitatea aceleiași taxe între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.

Cu titlu preliminar, trebuie amintit că produsul similar în acest tip de cauze este autovehiculul de ocazie existent pe piața națională. Existența unei producții naționale de autovehicule nu este o condiție pentru a constata existența unei piețe a vehiculelor de ocazie în acest stat membru, deoarece un produs devine „național” pentru scopurile art. 110 TFUE din momentul în care a fost importat și introdus pe piață (hot. din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Rep., pct. 32-33).

Avansăm ipoteza că, în contrast cu propunerile avocatului general, hotărârea preliminară în Tatu introduce un element de noutate față de jurisprudența anterioară, datorat specificului vehiculului în cauză, care constă în lărgirea noțiunii de produs național similar pentru a include și vehiculele de ocazie similare înmatriculate în România anterior instituirii taxei prin OUG 50/2008 și nesupuse acesteia, cu consecințe semnificative asupra analizei legalității regimului de impozitare și a criteriilor care trebuie aplicate.

Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași.

Într-o primă fază (pct. 38-47), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de dl. Tatu, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008 versiunea inițială, adică 1.07-14.12.2008 și deci supuse aceluiași regim de taxare. Această analiză era cea previzibilă (abordată de altfel și de AG Sharpston), în considerarea jurisprudenței anterioare în materie. Rezultatul acestei analize este că regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.

Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază (pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de dl. Tatu și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008 versiunea inițială, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. Această analiză reprezintă o noutate. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea a introdus criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa aplicată reclamantului pentru tipul de vehicul din speță este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE.

Această analiză are mare relevanță pentru hotărârile judecătorești în care s-a dispus restituirea taxei numai pe baza comparației taxei cu valoarea reziduală încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior și supuse aceleiași taxe.

Analiza Curții nu produce vreo surpriză din punct de vedere principial și pune capăt incertitudinii referitoare la fondul regimului de impozitare.

Astfel, principial (pct. 39-42), analiza Curții merge de-a lungul liniilor stabilite anterior în jurisprudența sa:

• ecuația rămâne bine stabilită: există o încălcare a art. 110 TFUE atunci când valoarea taxei aplicate vehiculului de ocazie de import depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național și supuse aceleiași taxe (pct. 39-40);
• deprecierea reală a vehiculelor de ocazie importate trebuie luată în considerare la calcularea valorii taxei (pct. 41);
• pentru evaluarea deprecierii reale a vehiculului de ocazie importat, nu încalcă art. 110 TFUE un sistem potrivit căruia statul folosește grile fixe, calculate pe baza mai multor citerii precum vechimea, rulajul, starea generală, modul de propulsie, marca sau modelul vehiculului, și nu numai pe baza unui singur criteriu, precum vechimea. Nu este necesar să aibă loc o evaluare sau o expertiză a fiecărui vehicul importat care intră sub incidența taxei, pentru că sarcina administrativă care ar reveni autorităților naționale, dacă ar trebui să facă acest lucru, ar fi considerabilă (pct. 41-42)²⁾

Pe fond (pct. 42-49), Curtea s-a pronunțat ea însăși cu privire la metoda de calcul în general (regimul general instituit de OUG 50/2008, versiunea inițială), nu a deferit (așa cum a făcut-o în alte cauze) instanței naționale sarcina de a decide, pe baza principiilor stabilite, dacă formula de calcul e indirect discriminatorie sau nu.

Analiza metodei de calcul (pct. 43-46) a dus la concluzia fără echivoc că

un sistem precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008, care ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea autovehiculului prin utilizarea unor bareme forfetare, detaliate și fundamentate din punct de vedere statistic, bazate pe elementele referitoare la vechimea și la rulajul mediu anual real ale acestui vehicul, la care se poate adăuga, la cererea contribuabilului și pe cheltuiala acestuia, realizarea unei expertize cu privire la starea generală a vehiculului menționat și a dotărilor sale, asigură că această taxă, atunci când este aplicată vehiculelor de ocazie importate, nu depășește valoarea reziduală a taxei menționate încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008. (pct. 47)

Având în vedere modul în care instanța a formulat întrebarea, modul în care Curtea a reformulat-o și analiza concretă desfășurată, apreciem că pct. 47 reprodus mai sus este expresia unei evaluări a reglementării în general. În consecință, ea rămâne validă, din punct de vedere principial, pentru orice reglementare succesivă.

În opinia noastră, Curtea a trebuit să procedeze la faza a doua a analizei, pentru a putea da un răspuns util instanței de trimitere în dosarul Tatu - situația reclamantului nu se încadra în parametrii tipici (vehiculul său de import era categoria M1, capacitate cilindrică 2155 cm3, Euro 2 - an de fabricație și înmatriculare în statul membru de origine 1997). Pe de altă parte, nici nu putea aborda direct și exclusiv situația reclamantului, pentru că trebuia să procedeze la o analiză principială a regimului de impozitare, mai înainte de a trece la aplicarea sa la o situație specifică și, probabil, și în considerarea valului de cereri preliminare din țară și a numărului mare de litigii.

Aici intervine elementul de noutate al hotărârii, surprinzător dacă ne gândim că în mod expres Curtea a declinat până acum comparația cu vehiculele supuse unei reglementări anterioare.

Nu este prima oară când contribuabilul în acest tip de cauze a încercat să convingă Curtea să includă în comparație toate vehiculele similare de ocazie aflate pe piață și înmatriculate anterior achiziției sale de import, nu numai pe cele supuse aceluiași regim de impozitare. Argumentele sunt în principal cele rezumate la pct. 49 și 58 din concluziile AG, preluate din susținerile dlui Tatu. Numărul înmatriculărilor de vehicule în statul care impune taxa este suficient de scăzut așa încât e foarte posibil să treacă câțiva ani înainte ca elemente de comparație veritabile, sub forma unor autovehicule de ocazie de pe piața națională cărora le-a fost aplicată noua taxă (în speță OUG 50/2008, versiunea inițială) să devină disponibile. Între timp, piața ar fi suprasaturată de autovehicule de ocazie similare cărora nu li s-a aplicat taxa. În subsidiar, pentru un vehicul importat la scurtă vreme de la intrarea în vigoare a noului regim de impozitare, este foarte probabil să nu existe suficiente vehicule de ocazie echivalente pe piața națională care să fi fost supuse aceleiași taxe pentru a putea efectua o comparație.

În concluziile sale, AG Sharpston, consecventă jurisprudenței Curții pe această problemă și propriilor concluzii depuse anterior, a respins concluzia acestui tip de raționament, nu fără să-și fi exprimat o oarecare înțelegere pentru argumentele care îl compun. Într-adevăr, în hotărârea din Nádasdi și Németh, C-290/05 și C-333/05, Curtea a arătat că

O comparaţie cu autovehiculele de ocazie introduse în circulaţie în Ungaria înainte de intrarea în vigoare a Legii privind taxa de înmatriculare nu este relevantă. Articolul 90 CE nu are ca scop să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota sau baza de calcul a impozitelor existente (pct. 49)

În acea cauză, același avocat general sublinia (observații preluate în nota de subsol 33 a concluziilor sale în Tatu) că diferențele care iau naștere din introducerea unei noi taxe sunt inevitabile și că, dată fiind suveranitatea statelor membre în această materie, criteriul în temeiul dreptului UE trebuie să fie dacă fiecare (nivel de) taxă succesivă este în sine discriminatorie. Dacă autovehiculele de ocazie importate ar fi considerate comparabile cu vehiculele de ocazie care circulă deja în statul membru anterior introducerii taxei, un stat membru nu ar putea niciodată să instituie o taxă precum taxa în cauză.

De aceea, în Tatu, nu este surprinzător că AG Sharpston a respins cu fermitate posibilitatea unei asemenea comparații, la pct. 54-57, și a formulat una dintre concluzii în sensul că o reglementare națională de introducere a unei noi taxe aplicate la prima înmatriculare a unui autovehicul de ocazie importat dintr-un alt stat membru nu încalcă articolul 110 TFUE doar pentru că pe piața națională existau deja vehicule echivalente anterior introducerii taxei, care nu sunt supuse acestei taxe.

În continuare, ni se pare util să procedăm la analiza detaliată a acestui aspect așa cum apare în hotărârea Curții, prin comparație cu paragrafele corespunzătoare din concluziile avocatului general.

Concluziile AG:

54. Pentru a fi admise, ar fi necesar fie să convingă Curtea să își reconsidere jurisprudența referitoare la introducerea de noi taxe, astfel cum a fost consacrată în Hotărârea Nádasdi și Németh, fie să se stabilească un temei credibil și funcțional pentru aplicarea unor excepții de la această jurisprudență. În ceea ce privește prima teză, nu vedem niciun temei care să poată justifica o astfel de schimbare a jurisprudenței. Statele membre continuă să aibă o autonomie considerabilă în domeniul impozitării în general. Nu a intervenit nimic de la pronunțarea hotărârii Curții în 2006 care să schimbe această poziție.

Hotărârea Curții:

50. În această privință, trebuie amintit mai întâi, astfel cum Curtea a arătat la punctul 49 din Hotărârea Nádasdi și Németh, citată anterior, că articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente.

51. În plus și cu siguranță, atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală, acesta stabilește aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. Prin urmare, taxa aplicată după intrarea în vigoare a acestei legi poate fi diferită de taxa fiscală în vigoare anterior. Astfel cum a constatat Curtea la punctul 49 din Hotărârea Nádasdi și Németh menționată, pe care guvernul român a invocat-o, împrejurarea respectivă nu poate, prin ea însăși, să fie considerată ca având un efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme.

52. În schimb, din Hotărârea Nádasdi și Németh menționată nu rezultă în niciun fel că competența statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 1988, Bergandi, 252/86, Rec., p. 1343, punctul 25, Hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C-45/94, Rec., p. I-4385, punctul 29, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten și Gemeindebetriebe Frohnleiten, C-221/06, Rep., p. I-9643, punctul 40).

53. Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de intrarea în vigoare a taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE.

54. În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul descris la punctul precedent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2002, Cura Anlagen, C 451/99, Rec., p. I 3193, punctul 40, Hotărârea din 15 septembrie 2005, Comisia/Danemarca, C 464/02, Rec., p. I 7929, punctul 74, și Hotărârea din 1 iunie 2006, De Danske Bilimportører, C 98/05, Rec., p. I 4945, punctul 28).

55. În această privință, trebuie amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente (a se vedea în special Hotărârile citate anterior Comisia/Danemarca, punctul 17, precum și Kalinchev, punctele 32 și 40).

56. Din principiile amintite mai sus rezultă că articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.

Comentariu:

Avocatul general vede două opțiuni posibile pentru a se decide în sensul dorit de reclamantul din acțiunea principală, adică recurgerea la comparația cu vehiculele nesupuse taxei: fie Curtea să revină asupra jurisprudenței anterioare, fie să facă o excepție, ceea ce presupune identificarea unui „temei credibil și funcțional”. Opinia sa este clar împotriva ambelor variante.

Motivarea Curții ni se pare subtilă și merită urmărită în detaliu. La pct. 50, Curtea începe prin a confirma premiza de la care a pornit avocatul său general: statele membre au o autonomie considerabilă în domeniul impozitării în general, Nádasdi și Németh este aplicabilă, pct. 49 din această hotărâre este relevant în continuare, acolo unde afirmă că art. 110 TFUE nu are ca scop să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente.

Să nu uităm însă că pct. 49 din Nádasdi și Németh (reprodus mai sus) nu spune numai atât. Fraza redată este precedată de o alta, și anume „O comparaţie cu autovehiculele de ocazie introduse în circulaţie în Ungaria înainte de intrarea în vigoare a Legii privind taxa de înmatriculare nu ar fi relevantă”, pe care însă în Tatu Curtea alege să nu o menționeze.

După ce afirmă păstrarea regulii din Nádasdi și Németh, în continuare, la pct. 51, în ultima parte, Curtea îi nuanțează înțelesul: trebuie să interpretăm afirmația respectivă în sensul că, de fapt, în acea hotărâre, Curtea ar fi statuat că introducerea de legi de impozitare succesive - lucru care este de competența statelor membre - nu poate, prin ea însăși, să fie considerată ca având un efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme. Pct. 49 din hotărârea citată nu conține această sintagmă, „prin ea însăși”. Există în mod cert o diferență între a afirma că o circumstanță anume nu poate duce la discriminare și a afirma că o circumstanță anume nu poate duce la discriminare prin ea însăși. Prima propoziție presupune absolutul, cea de-a doua comportă identificarea unui/unor element/e care, adăugate circumstanței respective, pot conduce la rezultatul opus, adică la discriminare.

Această sintagmă reprezintă veriga necesară pentru a trece la pasul următor, de la pct. 52, care debutează cu o expresie sugestivă, obișnuită pentru situațiile în care Curtea alege să adauge la jurisprudența anterioară sau să revină asupra ei: „în schimb”. În schimb, spune Curtea la pct. 52, libertatea statelor membre de a stabili regimuri de impozitare nu este nelimitată.

Până aici, motivarea se poate rezuma astfel: menținem jurisprudența anterioară specifică în materie, dar rămâne problema reglementărilor succesive și a aplicării lor în timp, lucru care, în sine, nu încalcă art. 110 TFUE; în acest context, trebuie să nu uităm că competența statelor membre de a stabili regimul de impozitare aplicabil pe teritoriul lor nu este absolută.

Care ar fi elementul care limitează această competență? Punctul esențial al motivării se găsește la pct. 52-53: competența statelor de a introduce legi succesive, care au fiecare perioada lor de activitate în timp, rămâne intactă numai dacă impozitul nu descurajează importul de bunuri produse în alte state membre în favoarea produselor naționale.

La pct. 53 Curtea recurge în mod evident la comparația cu autovehiculele introduse pe piață înainte de aplicarea noii taxe, comparație pe care o respinsese anterior în Nádasdi și Németh. Deși implicit, limbajul este ferm și clar. Interdicția prevăzută de art. 110 TFUE ar fi eludată dacă reglementările succesive interne ar duce la descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de intrarea în vigoare a taxelor menționate.

În fine, este de remarcat faptul că Curtea își fundamentează argumentele pe jurisprudență anterioară în materia aferentă art. 110 TFUE, dar niciuna dintre hotărârile citate nu se înscrie în domeniul specific al taxelor auto. Limbajul „descurajării/favorizării” este luat din hotărâri pronunțate cu privire la taxe impuse pe jocuri mecanice (Bergandi, 252/86), o taxă generală pe mărfuri (Ayuntamiento de Ceuta, C-45/94), o taxă pe deșeuri (Stadtgemeinde Frohnleiten, C-221/06). Curtea recurge astfel la principiile stabilite la nivel general în domeniul de aplicare a art. 110 TFUE. Hotărârile indicate în mod specific din material taxelor auto la pct. 54 ajută numai în măsura în care confirmă principiul potrivit căruia, cu excepția unor categorii de vehicule (nerelevante aici) pentru care impozitele interne sunt obiect de armonizare la nivel UE, statele membre au libertatea de stabili regimul de impozitare intern, cu condiția să fie compatibil cu dreptul UE. Cât despre Cura Anlagen, C-451/99 și Comisia/Danemarca, C-464/02, în discuție nu era taxa aplicată vehiculelor, ci obligația de înmatriculare, discuția purtându-se din perspectiva liberei circulații a persoanelor.

Concluziile AG:

55. În ceea ce privește a doua teză, ar fi necesar să se determine parametri pentru aplicarea excepției care să fie atât credibili, cu alte cuvinte să justifice excepția, cât și funcționali, cu alte cuvinte să fie clar când sunt aplicabili. Prima condiție poate fi relativ ușor de îndeplinit. Ar fi suficient să se stabilească faptul că aplicarea taxei în cauză conduce la o discrepanță semnificativă între prețul vehiculelor de ocazie importate și cel al vehiculelor de ocazie similare de pe piața națională. A doua condiție ar fi cu mult mai dificilă și, în opinia noastră, s-ar putea dovedi imposibilă. Ar fi necesar să se arate că taxa, odată introdusă, dă naștere unor asemenea discrepanțe nu pe termen scurt (ceea ce ar putea, dacă jurisprudența Curții nu ar fi complet subminată, să fie permis), ci pe termen lung (ceea ce nu ar putea fi permis). Încă și mai problematic, ar fi necesar să se demonstreze cu o certitudine adecvată că astfel de discrepanțe pe termen lung erau inerente sistemului de impozitare la momentul introducerii taxei în cauză.

56. În opinia noastră, sunt pur și simplu prea multe incertitudini pentru a putea îndeplini criteriul funcționalității. Impactul pe care o taxă îl poate avea pe piață asupra bunurilor cărora le este aplicabilă va fi adesea dificil, dacă nu imposibil, de măsurat cu o cât de mică precizie. Considerăm că o astfel de propunere ar pune într-o poziție imposibilă statele membre și, desigur, instanțele judecătorești, atunci când sunt chemate să se pronunțe cu privire la ceea ce ne imaginăm că ar putea reprezenta o multitudine de pretenții.

57. Concluzionăm, prin urmare, chiar dacă nu fără o oarecare reținere, că regula potrivit căreia statele membre sunt libere să introducă taxe noi având caracteristicile taxei în discuție trebuie considerată o regulă absolută.

Hotărârea Curții:

52. În schimb, din Hotărârea Nádasdi și Németh menționată nu rezultă în niciun fel că competența statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 1988, Bergandi, 252/86, Rec., p. 1343, punctul 25, Hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C-45/94, Rec., p. I-4385, punctul 29, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten și Gemeindebetriebe Frohnleiten, C-221/06, Rep., p. I-9643, punctul 40).

Comentariu:

Nu am putut identifica în considerentele dedicate motivării în drept din hotărârea Curții (pct. 50-56) criteriile concrete, stabilite cu titlu general, în căutarea cărora se afla AG Sharpston, pe care instanțele naționale să le aplice pentru determinarea efectului descurajant asupra importurilor și de favorizare a achizițiilor naționale.

Singura sugestie poate reieși din pct. 57-58, deși acestea se referă la situația specifică din acțiunea introdusă de dl. Tatu: date statistice care demonstrează o scădere foarte considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate în România de la intrarea în vigoare a OUG 50/2008.

Discrepanța la nivel principial dintre viziunea Curții (pct. 52) și cea a avocatului general (pct. 57) este evidentă.

Concluziile AG:

47. În primul rând (…) argumente precum cele prezentate în numele domnului Tatu cu ocazia ședinței (și care nu au fost acceptate de guvernul român) prin care se încearcă să se demonstreze că obiectivul real era protecția industriei naționale de automobile nu sunt relevante.

48. În al doilea rând, articolul 6 alineatul (1) litera b) din OUG nr. 50/2008 prevede că taxa aplicabilă autovehiculelor din aceeași categorie cu autovehiculul domnului Tatu se calculează în funcție de categoria relevantă de autovehicule (în acest caz, M1), de norma europeană de emisii (Euro 2), de capacitatea cilindrică a motorului autovehiculului, de numărul de cilindri și de vechimea sa. Toți aceștia sunt, în opinia noastră, factori care îndeplinesc cerința de obiectivitate menționată la punctul 37 de mai sus.

49. În al treilea rând, în măsura în care contestarea taxei în discuție are la bază argumentul că aceasta ar fi discriminatorie (întrucât vehiculele de ocazie importate din alte state membre vor fi supuse taxei imediat după introducerea acesteia, în timp ce vehiculele similare vândute pe piața națională care au fost înmatriculate pentru prima dată anterior introducerii taxei nu vor fi supuse acesteia), critica nu poate fi admisă, pentru motivele arătate la punctul 44 de mai sus. (în continuare, la pct. 50-56 se motivează respingerea comparației cu vehiculele înmatriculate anterior și nesupuse taxei)

57. Concluzionăm, prin urmare, chiar dacă nu fără o oarecare reținere, că regula potrivit căreia statele membre sunt libere să introducă taxe noi având caracteristicile taxei în discuție trebuie considerată o regulă absolută.

58. În al patrulea rând, domnul Tatu a achiziționat vehiculul în luna în care a fost introdusă taxa, și anume iulie 2008, și la scurt timp s-a prezentat pentru înmatriculare în România(36). În aceste condiții este posibil, și poate fi chiar probabil, să nu fi existat suficiente vehicule de ocazie echivalente pe piața națională care au fost supuse aceleiași taxe pentru a putea efectua o comparație pe baza valorii reale.

59. Într-o astfel de situație, instanța națională trebuie să facă o proiecție teoretică în viitor și să stabilească dacă din acea perspectivă există o taxare discriminatorie a vehiculelor de ocazie care provin din alte state membre.

60. Cu alte cuvinte, trebuie să se compare un vehicul taxat ca nou în România după introducerea taxei și vândut ulterior ca vehicul de ocazie în România cu un vehicul de ocazie având aceeași vechime și de același tip achiziționat în alt stat membru și introdus în România, considerând că ambele tranzacții vor avea loc în același moment (din viitor). Comparația se va face între cuantumul rezidual al taxei din valoarea primului vehicul și cuantumul taxei aplicate celui de al doilea vehicul. Dacă acest ultim cuantum este mai mare, atunci există o discriminare.

61. În al cincilea rând, reglementarea națională în cauză în acțiunea principală folosește ca bază pentru evaluarea unui autovehicul de ocazie importat o grilă fixă. O asemenea bază nu este, prin ea însăși, criticabilă. (…)

64. Sunt acești parametri suficienți având în vedere cerințele stabilite în jurisprudența Curții?

65. În opinia noastră, nu sunt suficienți.

(urmează o analiză în general a grilei de calcul)

Hotărârea Curții:

57. În acțiunea principală, în pofida prezenței necontestate a unor date statistice care demonstrează o scădere foarte considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate în România de la intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2008, guvernul român a subliniat în fața Curții că obiectivul primordial urmărit de această reglementare este cel al protecției mediului.

58. Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curții rezultă fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.

59. În această privință, trebuie precizat, în lumina principiilor amintite la punctele 50-53 din prezenta hotărâre, că, deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE.

60. În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul Tatu, că obiectivul protecției mediului menționat de guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește.

Comentariu:

Concluzia AG este în favoarea reclamantului mai degrabă pentru că însăși formula de calcul nu ar fi adecvată (deși din pct. 63 ar rezulta o oarece confuzie sub care operează avocatul general în privința efectelor normei metodologice raportat la ordonanță). AG a respins în mod ferm comparația cu vehiculele nesupuse acestei taxe.

Hotărârea Curții declară formula în sine adecvată. Prin comparație cu climatul legislativ anterior însă, OUG 50/2008 discriminează indirect autovehiculele vechi și cu uzură semnificativă de import, precum cel al reclamantului, prin valoarea taxei, atât de mare încât are ca efect descurajarea importurilor. Pentru AG, valoarea foarte mare a taxei în speță a fost doar o observație finală, după atingerea concluziilor (pct. 75). În aceste condiții, conchide Curtea, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.

Sintagmele tipice aplicării la speță a principiilor reținute sunt prezente în considerentele de la pct. 57-59 ale hotărârii. De la limbajul general se trece la limbajul specific acțiunii principale, dosarului prezentat în fața Curții, tipului de vehicul în discuție.

1. Regimul de impozitare instituit de OUG 50/2008, versiunea inițială, nu discriminează direct vehiculele de ocazie de import.
2. În sine, formula de calcul stabilită prin regimul de impozitare instituit de OUG 50/2008, versiunea inițială, nu contravine art. 110 TFUE. Prin urmare, hotărârea Curții infirmă hotărârile judecătorești în care s-a dispus restituirea taxei numai pe baza comparației taxei cu valoarea reziduală încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior și supuse aceleiași taxe.
3. Cu toate acestea, formula de calcul instituită de OUG 50/2008, versiunea inițială, are ca efect, în privința vehiculelor de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și uzură importante, aplicarea unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, și ca urmare este indirect discriminatorie prin efectul de descurajare a importurilor de ocazie, contravenind art. 110 TFUE.
4. Principial, raționamentul Curții din această hotărâre este valid și în legătură cu reglementările succesive.
5. O posibilă acțiune aflată la îndemâna statului român este să înlocuiască o asemenea taxă nelegală cu o taxă anuală rutieră, aplicabilă vehiculelor deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor de emisii Euro 1 și Euro 2, ceea ce ar fi de natură să contribuie mai bine la realizarea obiectivului de protecție a mediului declarat.
6. Competența statelor membre de a introduce legi succesive de impozitare internă a mărfurilor, legi care au fiecare perioada lor de activitate în timp, rămâne intactă numai dacă impozitul introdus de noua lege nu descurajează importul de bunuri produse în alte state membre în favoarea produselor naționale similare, în care se includ cele supuse legilor de impozitare anterioare.
7. Taxa aplicată reclamantului din acțiunea principală în care a fost trimisă prezenta cerere preliminară contravine art. 110 TFUE.

1. Ce înseamnă „care se poate apropia de 30%” de la pct. 58? Valoarea până la care se constată că nu se descurajează importurile?
2. Care este criteriul după care instanțele naționale evaluează efectul de descurajare a importurilor?

Hotărârea preliminară pronunțată în cauza Tatu își produce efectele retroactiv, potrivit regulilor generale, având în vedere că nu a fost solicitată limitarea efectelor sale în timp.

Potrivit unei jurisprudențe constante, se consideră că interpretarea unei norme de drept UE în cadrul unei trimiteri preliminare lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată retroactiv, de la intrarea sa în vigoare (hot. din 6 mar. 2007, Meilicke, C-292/04, Rep., p. I-1835, pct. 34, hot. din 3 oct. 2002, Barreira Pérez, C-347/00, Rec., p. I-8191, pct. 44, hot. din 17 feb. 2005, Linneweber și Akritidis, C-453/02 și C-462/02, Rec., p. I-1131, pct. 41).

Norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de către instanță chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare dacă sunt întrunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente.

În mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice inerent ordinii juridice comunitare, Curtea poate considera necesar să limiteze posibilitatea invocării normei UE interpretate, de către o persoană interesată, în scopul de a contesta raporturi juridice stabilite cu bună-credință (hot. din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Rep., pct. 50, hot. din 17 iul. 2008, Krawczyński, C-426/07, Rep., p. I-6021, pct. 42, hot. din 23 mai 2000, Buchner și alții, C-104/98, Rec., p. I-3625, pct. 39, hot. din 17 feb. 2005, Linneweber și Akritidis, C-453/02 și C-462/02, Rec., p. I-1131, pct. 42).

Mai mult, limitarea efectelor unei hotărâri preliminare nu poate fi admisă, potrivit unei jurisprudențe constante, decât în cadrul hotărârii respective (hot. din 6 mar. 2007, Meilicke, C-292/04, Rep., p. I-1835, pct. 36, hot. din 9 mar. 2000, EKW et Wein & Co., C-437/97, Rec., p. I-1157, pct. 57, hot. din 15 decembrie 1995, Bosman și alții, C-415/93, Rec., p. I-4921, pct. 142, hot. din 16 iul. 1992, Legros și alții, C-163/90, Rec., p. I-4625, pct. 30, hot. din 2 februarie 1988, Barra, 309/85, Rec., p. 355, pct. 13, și Blaizot, 24/86, Rec., p. 379, pct. 28). Curtea apreciază că trebuie să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate. Astfel, principiul conform căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță asupra interpretării solicitate garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a altor justițiabili și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (hot. din 17 iul. 2008, Krawczyński, C-426/07, Rep., p. I-6021, pct. 44, hot. din 6 mar. 2007, Meilicke, C-292/04, Rep., p. I-1835, pct. 37).

În cauza Tatu, în lipsa solicitării din partea Guvernului României, Curtea nu a limitat efectele hotărârii preliminare.

Dincolo de problema cuantumului de restituit, atât pentru litigiile aflate pe rol, la fond sau atac, cât și pentru potențialele acțiuni introduse de plătitorii taxei ca urmare a pronunțării hotărârii Tatu, problema cea mai importantă o ridică practica neunitară cu privire la necesitatea contestării deciziei de calcul potrivit procedurii administrative prev. de art. 205-207 din Codul de procedură fiscală. Acest aspect de drept intern este punctul principal în legătură cu care există divergență de practică între și uneori în interiorul curților de apel.

Rolul procedurii administrative rămâne un aspect de drept intern care trebuie tranșat la nivel intern, în vederea unificării practicii în această materie.

La data 12 mai 2011, Procurorul General a promovat un recurs în interesul legii, nu numai pe problema procedurii administrative, ci și a admisibilității obligării Instituției Prefectului la înmatricularea vehiculelor fără dovada achitării taxei de poluare. Soluția propusă de Procurorul General este în esență că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, organul specializat din cadrul Instituţiei Prefectului nu poate fi obligat la înmatricularea autovehiculelor şi nici sumele achitate cu titlu de taxă pe poluare nu pot fi restituite, fără ca nelegalitatea stabilirii şi/sau perceperii acestei taxe să fi fost constatată, în prealabil, prin decizii sau dispoziţii ale autorităţii fiscale ori prin hotărâri judecătoreşti.”

Stabilirea necesității urmării procedurii administrative va presupune și analiza acesteia din perspectiva cerințelor impuse de principiile echivalenței și posibilității practice impuse de dreptul UE, respectiv de cerințele impuse de CEDO.

Din punct de vedere al dreptului UE, Curtea de Justiție a stabilit cu titlu de principiu în hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler/Austria, C-224/01, Rec., p. I-10239, importanţa principiului autorităţii de lucru judecat. În această hotărâre, la pct. 38, Curtea a afirmat că este important ca hotărârile devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor prevăzute pentru exercitarea acestora, să nu mai poată fi puse în discuţie, în scopul garantării stabilității legislaţiei şi a raporturilor juridice, precum și pentru o bună administrare a justiţiei.

În mod specific, în hotărârea din 16 martie 2006, Kapferer, C-234/04, Rec., p. I-2585, în care CJUE a fost întrebată dacă dreptul UE obligă o instanţă naţională să reexamineze o hotărâre judecătorească care a căpătat forţă de lucru judecat şi să o desființeze, dacă este contrară dreptului UE, Curtea a răspuns că „dreptul comunitar nu impune unei instanţe naţionale să se sustragă de la aplicarea normelor de procedură internă conferind unei hotărâri autoritate de lucru judecat, chiar dacă acest lucru permite remedierea încălcării unui drept comunitar prin hotărârea în cauză” (pct. 21).

Cu alte cuvinte, nu există în materie o obligație în virtutea dreptului UE de a repune în discuție hotărâri irevocabile.

Motivul special de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru hotărâri pronunțate „cu încălcarea principiului supremației dreptului comunitar” permite revizuirea hotărârilor ca urmare a hotărârii preliminare în Tatu, desigur cu respectarea condițiilor procedurale prevăzute pentru această cale legală.

i. Dacă plătitorul taxei a epuizat căile de atac disponibile și există o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar calea revizuirii prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu îi mai este deschisă

Din perspectiva dreptului UE, hotărârea din 13 ianuarie 2004 în cauza C-453/00, Kühne & Heitz, hotărârea din 19 septembrie 2006, i-21 și Arcor, cauzele conexate C-392/04 și C-422/04, Rec., p. I-8859, pct. 50-52 și hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C-2/06, Rep., p. I-411 răspund la întrebarea dacă o autoritate administrativă poate admite cererea de restituire a unor sume plătite anterior, cerere motivată în dreptul UE, în condițiile în care această cerere pune în discuție decizia administrativă anterioară rămasă definitivă ca urmare a respingerii unei acțiuni în anulare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă care ulterior a fost infirmată ca urmare a unei hotărâri preliminare a CJUE.

Curtea a arătat că dreptul UE nu impune, în principiu, unui organ administrativ, să revină asupra unei decizii definitive. Potrivit pct. 24 din Kühne & Heitz și pct. 37 Kempter, caracterul definitiv al unei decizii administrative, dobândit după expirarea unor termene de atac rezonabile sau prin epuizarea căilor de atac, contribuie la menţinerea certitudinii raporturilor juridice.

Cu titlu de excepție, care este de strictă interpretare, autoritățile administrative au obligația de a-și reexamina decizia rămasă definitivă, ca urmare a pronunțării unei hotărâri preliminare (nu neapărat rezultat al unei cereri preliminare trimise din același stat membru) dacă sunt îndeplinite următoarele 4 condiții cumulative (pct. 26): 1) dreptul naţional să recunoască organelor administrative posibilitatea de a reveni asupra deciziei definitive respective; 2) decizia a dobândit caracter definitiv ca urmare a hotărârii unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt susceptibile de atac; 3) hotărârea a fost întemeiată pe o interpretare a dreptului comunitar care s a dovedit a fi eronată, în lumina unei hotărâri posterioare a Curţii de Justiţie, şi care a fost pronunţată fără ca Curtea de Justiţie să fi fost sesizată cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (3) TFUE; 4) persoana interesată s a adresat organului administrativ înăuntrul termenului stabilit de sistemul de drept național, termen conform cu principiile de drept UE al efectivității și echivalenței, după ce a aflat de hotărârea Curţii de Justiţie.

Obligația de reexaminare, de revenire (termeni folosiți în sens larg și imprecis în hotărârea Curții, ceea ce lasă loc diversității procedurale a statelor membre) asupra deciziei administrative trebuie să-și găsească temei legal în dreptul național și nu este una automată, atrasă de pronunțarea hotărârii preliminare, în sensul că autoritățile administrative nu sunt obligate să reexamineze din oficiu toate deciziile afectate de hotărârea preliminară.

ii. Dacă plătitorul taxei nu s-a folosit de căile de atac disponibile

De relevanță pentru aceste situații este hotărârea din 19 septembrie 2006, i-21 și Arcor, cauzele conexate C-392/04 și C-422/04, Rec., p. I-8859, pct. 55-72. Curtea stabilește că numai dacă normele naţionale aplicabile impun o obligaţie de a retrage (termen folosit în sens larg) un act administrativ ilegal cu privire la dreptul intern, chiar dacă acest act a devenit definitiv, atunci aceeaşi obligaţie de retragere trebuie să existe în condiţii echivalente în prezenţa unui act administrativ neconform cu dreptul UE.

Organele administrative se află, ca toate autoritățile de stat, sub obligația constituțională de a aplica cu prioritate dreptul UE, astfel cum este el interpretat de către Curtea de Justiție, în situația de față, însă, fiind greu de imaginat că o vor face în lipsa unei intervenții legislative.

S-a pus în discuție admisibilitatea unei acțiuni în despăgubiri, întemeiată pe seria de jurisprudență CJUE Francovich – Brasserie du Pêcheur – Köbler, introdusă pe rolul instanțelor de drept comun (în lipsa unei reglementări naționale care să confere competență specială).

Aplicarea eficientă a normelor europene impune punerea la dispoziția justițiabililor a unei acțiuni în temeiul căreia statele membre să fie obligate să repare prejudiciile cauzate persoanelor fizice și juridice prin încălcări imputabile ale dreptului UE.

În cazul de față este puțin probabil ca cea de-a doua condiție necesară pentru atragerea răspunderii (indiferent că ar fi sub forma Francovich – Brasserie, pentru acțiunile guvernamentale, fie că ar fi sub forma Köbler, pentru pronunțarea de hotărâri irevocabile cu încălcarea dreptului UE) să fie îndeplinită. Încălcarea de către stat trebuie să fi fost „manifestă”, condiție cerută de jurisprudența constantă a CJUE în materie (alături de condiția ca norma încălcată să prevadă drepturi pentru persoane și condiția să existe o legătură de cauzalitate între încălcare și prejudiciu) și care presupune analiza anumitor criterii indicate de către Curte în hotărârile menționate. În situația de față, cu atât mai mult în lumina hotărârii preliminare Tatu care s-a îndepărtat în mod imprevizibil de jurisprudența anterioară, îndeplinirea acestei condiții a încălcării manifeste este discutabilă.

În plus, cu titlu de reflecție pentru viitor, o asemenea acțiune ar pune instanțele de drept comun (după competență, judecătoriile) într-o poziție dificilă, de interpretare și aplicare a unor norme și instituții specifice competențelor secțiilor de contencios administrativ din cadrul tribunalelor. A rămas de reflectat în ce măsură nu ar fi mai potrivită o atribuire specială de competențe în cazul acțiunii de drept UE în răspunderea statului.

A se vedea și dosarul tematic alcătuit cu ocazia dezbaterii organizate de INM la 10 mai 2011.