EuRoQuod

Situație de fapt și proceduri:
Un om de afaceri german decide să înființeze o societate cu răspundere limitată în România, date fiind costurile substanțial mai reduse. Societatea este înregistrată în Târgu Mureș, dar nu are nicio activitate în România, în schimb derulează activități de transport internațional în Germania. Administratorul societății este cetățean german, cu domiciliul în Germania, iar cifra de afaceri a companiei pe teritoriul Germaniei este de 342.000 euro pe anul 2013. Sediul societății a fost stabilit prin actul constitutiv la cabinetul unui avocat și nu a fost schimbat din acel moment, deși potrivit legii române acest lucru ar fi trebuit să se întâmple.
La data de 10.01.2015, DGFP Mureș solicita Tribunalului Mureș deschiderea procedurii de insolvență simplificate împotriva debitorului, considerând că debitorul nu are un sediu real.
Debitoarea invocă excepția necompetenței internaționale a Tribunalului Târgu Mureș, arătând că centrul intereselor sale principale este în Germania.

Soluție:
1. Faptul că debitorul are sediul în România, dar activitatea sa se desfășoară în integralitate în Germania atrage incidența normelor internaționale.
2. Verificarea aplicabilității în speță a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000:

• ratione temporis: procedură introdusă după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000
• ratione loci: debitor cu sediul în stat membru UE
• ratione personae: debitor societate comercială
• ratione materiae: procedură de deschidere a insolvenței

3. Potrivit art. 1071 CPC, competența internațională se verifică din oficiu.
4. Pentru stabilirea criteriului de competență, instanța verifică ce tip de procedură i se cere să deschidă.
În acest caz, este vorba despre o procedură principală.
Criteriu de competență aplicabil: art. 3 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor (COMI).
5. Pentru determinarea COMI, instanța națională trebuie să aplice următorul raționament:
Se pleacă de la prezumția enunțată în art. 3 alin. (1) teza a II-a din Regulament: în cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.
Pentru răsturnarea prezumției sunt incidentele criteriile din cauza Interedil, C-396/09:
Prezumția poate fi răsturnată doar dacă factori obiectivi și verificabili de către terți permit stabilirea existenței unei situații reale diferite față de cea pe care localizarea sediului statutar este menită să o reflecte. În special, în cazul unei societăți care nu a exercitat nici o activitate pe teritoriul statului membru unde este situat sediul său social.
Acesta este cazul în speță. Prin urmare, prezumția este răsturnată în speță prin aceea că debitoarea nu are niciun fel de activitate în România, ci doar un sediu fictiv (teoretic). Acesta este un factor obiectiv și verificabil de către terți. Procedura nu poate fi deschisă în România, întrucât COMI nu este situat aici.
În baza art. 1071 CPC și art. 3 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, excepția de necompetență va fi admisă.

Situație de fapt și proceduri:
Societatea română X S.A., cu sediul în Sibiu, este producător de mobilă și are filiale în Polonia, Italia și Spania, care sunt înregistrate în Registrul Comerțului în respectivele state membre. Principalele decizii referitoare la filiale sunt luate la sediul societății mame din România, deși activitatea de producție a filialelor se desfășoară la sediile secundare situate în Polonia, Italia și respectiv Spania.
X, societate română are de recuperat sume de bani din relațiile comerciale derulate cu filială din Italia a societății X, SC M.. La data de 3.12.2014, debitoarea se adresează Tribunalului Sibiu, solicitând deschiderea procedurii de insolvență împotriva filialei din Italia a societății X, respectiv M.
M. depune întâmpinare, prin care invocă excepția necompetenței materiale a instanței române, cu motivarea că centrul intereselor sale principale este în Italia.

Soluție:
1. Faptul că societatea-mamă are sediul în România, dar are filiale în Polonia, Italia și Spania atrage incidența normelor internaționale.
2. Verificarea aplicabilității în speță a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000:

• ratione temporis: procedură introdusă după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000
• ratione loci: debitor cu sediul în stat membru UE
• ratione personae: debitor societate comercială
• ratione materiae: procedură de deschidere a insolvenței

3. Potrivit art. 1071 CPC, competența internațională se verifică din oficiu.
4. Pentru stabilirea criteriului de competență, instanța verifică ce tip de procedură i se cere să deschidă.
În acest caz, este vorba despre o procedură principală.
Criteriu de competență aplicabil: art. 3 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor (COMI).
5. Pentru determinarea COMI, instanța națională trebuie să aplice următorul raționament:
Se pleacă de la prezumția enunțată în art. 3 alin. (1) fraza a doua din Regulament: în cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.
Pentru răsturnarea prezumției sunt incidentele criteriile din cauza Eurofood, C-341/04:

• prezumția poate fi răsturnată doar dacă factori obiectivi şi verificabili de către terți permit stabilirea existenței unei situații reale diferite față de cea pe care localizarea sediului statutar este menită să o reflecte.
• dacă o societate exercită activitatea sa pe teritoriul statului membru unde este situat sediul său social, împrejurarea că alegerile sale economice sunt sau pot fi controlate de către o societate mamă stabilită într-un alt stat membru nu este suficientă pentru a răsturna prezumția prevăzută de Regulament.

Acesta este cazul în speță. Prin urmare, prezumția nu poate fi răsturnată în speță prin simplul fapt că societatea mamă din România influențează deciziile filialei sale din Italia. Acesta nu este un factor obiectiv şi verificabil de către terți, terții neavând posibilitatea de a cunoaște în mod obiectiv cum se adoptă deciziile în societatea debitoare. Procedura nu poate fi deschisă în România, întrucât COMI al filialei M. nu este situat aici, ci în Italia, în favoarea căreia operează prezumția prevăzută la art. 3 alin. 1 teza a II-a din Regulament.
În concluzie, în baza art. 1071 CPC și art. 3 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, excepția de necompetență va fi admisă.

Situație de fapt și proceduri:
Împotriva debitoarei A.S.A., cu sediul în Marseille, Franța, a fost deschisă la data de 11.10.2014 o procedură de insolvență principală, la cererea creditoarei M.N., cu sediul în România.
Debitoarea A.S.A. deține de asemenea o serie de spații de producție, precum și terenurile aferente acestora în Brașov, România.
Creditoarea M.N. solicită, în consecință, în fața Tribunalului Brașov, deschiderea unei proceduri secundare de insolvență împotriva lui M.N., care să producă efecte cu privire la bunurile aflate pe teritoriul său.
M.N. invocă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, arătând că nu deține niciun sediu pe teritoriul României.

Soluție:
1. Faptul că societatea M.N. are sediul în România, dar are bunuri pe teritoriul României atrage incidența normelor internaționale.
2. Verificarea aplicabilității în speță a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000:

• ratione temporis: procedură introdusă după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000
• ratione loci: debitor cu sediul în stat membru UE
• ratione personae: debitor societate comercială
• ratione materiae: procedură de deschidere a insolvenței

3.Potrivit art. 1071 CPC, competența internațională se verifică din oficiu.
4. Pentru stabilirea criteriului de competență, instanța verifică ce tip de procedură i se cere să deschidă.
În acest caz, este vorba despre o procedură secundară.
Criteriu de competență aplicabil: art. 3 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000: existența unui sediu.
Când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru.
Instanța va aplica principiile statuate în jurisprudența CJUE cu privire la noțiunea de sediu:

• Sediu înseamnă un loc de derulare de operațiuni unde debitorul exercită în mod netranzitoriu o activitate economică cu mijloace umane și bunuri. (art. 2 lit. h)
• Noțiunea de „sediu” presupune existența unei structuri care să cuprindă un minim de organizare și o anumită stabilitate în vederea desfășurării unei activități economice. Numai existența unor bunuri izolate sau a unor conturi bancare nu corespunde, în principiu, acestei definiții Interedil, C-396/09.
  

În speță, M.N. area doar bunuri pe teritoriul României, nu și un sediu înregistrat, astfel încât instanțele române nu au competența de a deschide o procedură secundară, potrivit art. 3 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000.

Case studies
Comments by Pol Van Iseghem, President of the Commercial Court of Gent, Belgium