Diferențe

Aici sunt prezentate diferențele dintre versiunile selectate și versiunea curentă a paginii.

Link către această vizualizare comparativă

--- c-555_07_kuecuekdeveci [18.08.2014 07:44] – 81.12.151.70
+++ c-555_07_kuecuekdeveci [18.10.2019 09:33] (curent) – editare externă 127.0.0.1
@@ Linia 1: / Linia 1: @@
-===== C-555/07, Kücükdeveci, hotărârea CJUE din 19.01.2010 =====
+===== hotărârea CJUE din 19.01.2010, C-555/07, Kücükdeveci (Germania)  =====
 ==== Standard de citare ====
@@ Linia 24: / Linia 24: @@
 ==== Actul vizat ====
-Art. 7 alineatul 1 din Directiva CE nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale. (2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”
+Art. 2 alin. 1 : „În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1”.
+Art. 3 alin. 1 lit. c): „În limitele competențelor conferite Comunității, prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește: c) condițiile de încadrare și de muncă, inclusiv condițiile de concediere și de remunerare.”
+Art. 6 alin. 1: „Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 2 alineatul (2), statele membre pot prevedea că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare.
+Tratamentul diferențiat se poate referi în special la:
+a) aplicarea unor condiții speciale de acces la un loc de muncă și la formarea profesională, de încadrare și de muncă, inclusiv a condițiilor de concediere și de remunerare, pentru tineri, lucrători în vârstă și pentru cei care au persoane în întreținere, pentru a favoriza integrarea lor profesională sau pentru a le asigura protecția;\\
+b) stabilirea unor condiții minime de vârstă, de experiență profesională sau de vechime în muncă, pentru accesul la încadrare în muncă sau pentru anumite avantaje legate de încadrarea în muncă;\\
+c) stabilirea unei vârste maxime pentru încadrare, bazată pe formarea necesară pentru postul respectiv sau pe necesitatea unei perioade de încadrare rezonabile înaintea pensionării.”
 ==== Dispozitivul hotărârii ====
-**RO:** Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții naționale sau unor convenții colective ce prevăd că un lucrător care se află în concediu medical în perioada de concediu anual stabilită în calendarul concediilor din cadrul întreprinderii în care este angajat nu are dreptul, după însănătoșire, să beneficieze de un concediu anual într o altă perioadă decât cea stabilită inițial, eventual în afara perioadei de referință corespunzătoare.
+**RO:** Dreptul Uniunii, și în special principiul nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în acțiunea principală, care prevede că perioadele în care salariatul a fost încadrat în muncă înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani nu sunt luate în considerare la calcularea termenului de preaviz de concediere.
-**FR:** L’article 7, paragraphe 1, de la directive 2003/88/CE du Parlement européen et du Conseil, du 4 novembre 2003, concernant certains aspects de l’aménagement du temps de travail, doit être interprété en ce sens qu’il s’oppose à des dispositions nationales ou à des conventions collectives prévoyant qu’un travailleur qui est en congé de maladie durant la période de congé annuel fixée dans le calendrier des congés de l’entreprise où il est employé n’a pas le droit, après son rétablissement, de bénéficier de son congé annuel à une autre période que celle initialement fixée, le cas échéant en dehors de la période de référence correspondante.
+Instanța națională sesizată cu un litigiu între particulari este datoare să asigure respectarea principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, înlăturând, dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare din reglementarea națională, independent de exercitarea posibilității de care dispune, în cazurile vizate la articolul 267 al doilea paragraf TFUE, de a adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene o întrebare preliminară privind interpretarea acestui principiu.
-**EN:** Article 7(1) of Directive 2003/88/EC of the European Parliament and of the Council of 4 November 2003 concerning certain aspects of the organisation of working time must be interpreted as precluding national provisions or collective agreements which provide that a worker who is on sick leave during a period of annual leave scheduled in the annual leave planning schedule of the undertaking which employs him does not have the right, after his recovery, to take his annual leave at a time other than that originally scheduled, if necessary outside the corresponding reference period.
+**FR:** Le droit de l’Union, et plus particulièrement le principe de non-discrimination en fonction de l’âge, tel que concrétisé par la directive 2000/78/CE du Conseil, du 27 novembre 2000, portant création d’un cadre général en faveur de l’égalité de traitement en matière d’emploi et de travail, doit être interprété en ce sens qu’il s’oppose à une réglementation nationale, telle que celle en cause au principal, qui prévoit que les périodes de travail accomplies par le salarié avant qu’il ait atteint l’âge de 25 ans ne sont pas prises en compte pour le calcul du délai de préavis de licenciement.
+Il incombe à la juridiction nationale, saisie d’un litige entre particuliers, d’assurer le respect du principe de non-discrimination en fonction de l’âge, tel que concrétisé par la directive 2000/78, en laissant au besoin inappliquée toute disposition contraire de la réglementation nationale, indépendamment de l’exercice de la faculté dont elle dispose, dans les cas visés à l’article 267, deuxième alinéa, TFUE, d’interroger la Cour de justice de l’Union européenne à titre préjudiciel sur l’interprétation de ce principe.
+**EN:** European Union law, more particularly the principle of non-discrimination on grounds of age as given expression by Council Directive 2000/78/EC of 27 November 2000 establishing a general framework for equal treatment in employment and occupation, must be interpreted as precluding national legislation, such as that at issue in the main proceedings, which provides that periods of employment completed by an employee before reaching the age of 25 are not taken into account in calculating the notice period for dismissal.
+It is for the national court, hearing proceedings between individuals, to ensure that the principle of non-discrimination on grounds of age, as given expression in Directive 2000/78, is complied with, disapplying if need be any contrary provision of national legislation, independently of whether it makes use of its entitlement, in the cases referred to in the second paragraph of Article 267 TFEU, to ask the Court of Justice of the European Union for a preliminary ruling on the interpretation of that principle.
 ==== Rezumatul considerentelor ====
-Din modul de redactare a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, dispoziție de la care această directivă nu permite derogarea, reiese că orice lucrător beneficiază de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni. Acest drept la concediul anual trebuie considerat un principiu al dreptului social comunitar de o importanță deosebită, a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres de însăși Directiva 2003/88 (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește Directiva 93/104, Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C 173/99, Rec., p. I 4881, punctul 43, Hotărârea din 18 martie 2004, Merino Gómez, C 342/01, Rec., p. I 2605, punctul 29, precum și Hotărârea din 16 martie 2006, Robinson Steele și alții, C 131/04 și C 257/04, Rec., p. I 2531, punctul 48).
+I. În temeiul articolului 13 CE, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Directiva 2000/78, în privința căreia Curtea a hotărât că nu consacră prin ea însăși principiul egalității de tratament în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă, principiu care își are originea în diferite instrumente internaționale și tradiții constituționale comune statelor membre. Directiva nu are ca obiect decât stabilirea, în domeniile menționate, a unui cadru general pentru combaterea discriminărilor pe diferite motive, printre care se numără și vârsta (a se vedea Hotărârea Mangold, citată anterior, punctul 74).
+Curtea a recunoscut, în acest context, existența unui principiu al nediscriminării pe motive de vârstă care trebuie considerat un principiu general al dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Mangold, citată anterior, punctul 75). Directiva 2000/78 concretizează acest principiu (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 8 aprilie 1976, Defrenne, 43/75, Rec., p. 455, punctul 54).
+Mai trebuie precizat că, în conformitate cu prevederile articolului 6 alineatul (1) TUE, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Potrivit articolului 21 alineatul (1) din această cartă, „[s]e interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum [...] vârsta”.
+II. Pentru ca principiul nediscriminării pe motive de vârstă să fie aplicabil într‑un caz precum cel din acțiunea principală, mai trebuie însă ca acesta să aparțină domeniului de aplicare al dreptului Uniunii.
+În această privință și spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 23 septembrie 2008, Bartsch (C‑427/06, Rep., p. I‑7245), comportamentul pretins discriminatoriu adoptat, în prezenta acțiune principală, în temeiul reglementării naționale menționate a intervenit după data expirării termenului acordat statului membru în cauză pentru transpunerea Directivei 2000/78, termen care, în ceea ce privește Republica Federală Germania, s‑a încheiat la 2 decembrie 2006.
+Prin faptul că prevede că, la calcularea termenului de preaviz în caz de concediere, nu sunt luate în considerare perioadele în care salariatul a fost încadrat în muncă înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani, o dispoziție națională precum articolul 622 alineatul (2) al doilea paragraf din BGB afectează condițiile de concediere a salariaților. Prin urmare, o reglementare de această natură trebuie considerată ca instituind norme privind condițiile de concediere.
+Din aceste considerații rezultă că principiul general al dreptului Uniunii, care interzice orice discriminare pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, trebuie să constituie fundamentul cercetării prin care să se stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în acțiunea principală.
+III. În al doilea rând, în speță, articolul 622 alineatul (2) al doilea paragraf din BGB rezervă un tratament mai puțin favorabil salariaților care au intrat în serviciul angajatorului anterior vârstei de 25 de ani. O reglementare de această natură instituie, așadar, un tratament diferențiat între persoane cu aceeași vechime în muncă, în funcție de vârsta la care au fost încadrate în întreprindere.
+Reglementarea națională în cauză în acțiunea principală defavorizează în general lucrătorii tineri în raport cu lucrătorii mai în vârstă, în măsura în care primii pot fi excluși – în pofida unei vechimi de mai mulți ani în întreprindere, astfel cum dovedește situația reclamantei din acțiunea principală – de la beneficiul creșterii progresive a termenelor de preaviz de concediere în funcție de durata raportului de muncă, mecanism de care vor putea beneficia, în schimb, lucrători mai în vârstă cu vechime asemănătoare.
+Rezultă că reglementarea națională în cauză cuprinde o diferență de tratament pe criteriul vârstei.
+IV. În al treilea rând, trebuie examinat dacă această diferență de tratament poate constitui o discriminare interzisă de principiul nediscriminării pe motive de vârstă concretizat în Directiva 2000/78.
+În această privință, articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2000/78 prevede că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare.
+În plus, rezultă atât din informațiile prezentate de instanța de trimitere, cât și din explicațiile furnizate în cadrul ședinței de guvernul german că articolul 622 din BGB își are originea într‑o lege din 1926.
+Stabilirea prin această lege a limitei de 25 de ani ar fi rezultatul unui compromis între, în primul rând, guvernul din perioada respectivă, care dorea o prelungire uniformă cu trei luni a termenului de preaviz pentru concedierea lucrătorilor în vârstă de peste 40 de ani, în al doilea rând, adepții unei prelungiri progresive a acestui termen pentru toți lucrătorii și, în al treilea rând, adepții unei creșteri progresive a duratelor de preaviz, însă fără a se lua în considerare perioada lucrată, scopul acestei reguli fiind acela de a scuti în parte angajatorii de termene prelungite de preaviz pentru lucrătorii care au mai puțin de 25 de ani.
+În opinia instanței de trimitere, articolul 622 alineatul (2) al doilea paragraf din BGB reflectă aprecierea legiuitorului potrivit căreia lucrătorii tineri reacționează în general cu mai multă ușurință și rapiditate la pierderea locului de muncă și că li se poate cere mai multă flexibilitate. În sfârșit, un termen de preaviz mai scurt ar facilita încadrarea în muncă a acestora din urmă, printr‑o mai mare flexibilitate în gestionarea personalului.
+Obiective de natura celor menționate de guvernul german și de instanța de trimitere par să facă parte din cadrul unei politici a ocupării forței de muncă și a pieței muncii în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78.
+Mai trebuie verificat, potrivit chiar termenilor dispoziției menționate, dacă mijloacele de realizare a unui astfel de obiectiv legitim sunt „corespunzătoare și necesare”.
+Trebuie amintit, în această privință, că statele membre dispun de o amplă marjă de apreciere în alegerea măsurilor care pot realiza obiectivele acestora în materie de politică socială și de ocupare a forței de muncă (a se vedea Hotărârile citate anterior Mangold, punctul 63, și Palacios de la Villa, punctul 68).
+Instanța de trimitere arată că obiectivul reglementării naționale în discuție în cauza principală este acela de a oferi angajatorului o mai mare flexibilitate în gestionarea personalului, ușurând sarcina respectivului angajator în ceea ce privește concedierea lucrătorilor tineri, de la care se poate cere în mod rezonabil o mobilitate personală sau profesională mai ridicată.
+Cu toate acestea, reglementarea menționată nu este adecvată pentru realizarea acestui obiectiv, întrucât se aplică tuturor salariaților care au intrat în întreprindere înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani, indiferent ce vârstă aveau la momentul la care au fost concediați.
+În ceea ce privește obiectivul urmărit de legiuitor la adoptarea reglementării naționale în discuție în acțiunea principală, obiectiv amintit de guvernul german, constând în a acorda o protecție sporită lucrătorilor în funcție de timpul petrecut în întreprindere, rezultă că, în temeiul acestei reglementări, prelungirea termenului de preaviz de concediere în funcție de vechimea salariatului este întârziată pentru orice salariat încadrat în întreprindere înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani, chiar și în cazul în care persoana respectivă ar avea multă vechime în aceasta la momentul concedierii sale. Reglementarea menționată nu poate fi considerată, așadar, ca fiind susceptibilă să realizeze obiectivul afirmat.
+Trebuie adăugat că reglementarea națională în discuție în cauza principală îi afectează în mod inegal pe salariații tineri, în sensul că îi lezează mai ales pe tinerii care se angajează devreme în viața activă, fie fără formare profesională, fie după o formare profesională de scurtă durată, și nu pe aceia care încep să lucreze mai târziu, după o formare de lungă durată.
+Rezultă din toate aceste considerații că trebuie să se răspundă la prima întrebare că dreptul Uniunii, și în special principiul nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în acțiunea principală, care prevede că perioadele în care salariatul a fost încadrat în muncă înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani nu sunt luate în considerare la calcularea termenului de preaviz de concediere.
+V. În ceea ce privește, în primul rând, rolul instanței naționale atunci când trebuie să soluționeze un litigiu între particulari în care se dovedește că reglementarea națională în cauză este contrară dreptului Uniunii, Curtea a statuat că instanțelor naționale le revine atribuția de a asigura protecția juridică a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dispozițiilor dreptului Uniunii și de a garanta efectul deplin al acestor dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C‑397/01-C‑403/01, Rec., p. I‑8835, punctul 111, precum și Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, Rep., p. I‑2483, punctul 42).
+În această privință, fiind vorba despre un litigiu între particulari, Curtea s‑a pronunțat în mod constant în sensul că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze drepturi și obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa (a se vedea în special Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, Rec., p. 723, punctul 48, Hotărârea din 14 iulie 1994, Faccini Dori, C‑91/92, Rec., p. I‑3325, punctul 20, precum și Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 108).
+Cu toate acestea, obligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea acestora de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor acestora (a se vedea în special, în acest sens, Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson et Kamann, 14/83, Rec., p. 1891, punctul 26, Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing, C‑106/89, Rec., p. I‑4135, punctul 8, Hotărârea Faccini Dori, citată anterior, punctul 26, Hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter‑Environnement Wallonie, C‑129/96, Rec., p. I‑7411, punctul 40, Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 110, precum și Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 106).
-În această privință, Curtea a stabilit anterior că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu se opune, în principiu, unei reglementări naționale care prevede modalități de exercitare a dreptului la concediul anual plătit acordat în mod expres de această directivă și care prevede chiar pierderea dreptului menționat la sfârșitul unei perioade de referință, cu condiția totuși ca lucrătorul al cărui drept la concediul anual plătit s a pierdut să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita acest drept.
+Prin urmare, la aplicarea dreptului național, instanța națională este obligată să elaboreze această interpretare, în măsura posibilului, în lumina literei și a spiritului acestei directive pentru a îndeplini rezultatul urmărit prin aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior von Colson și Kamann, punctul 26, Marleasing, punctul 8, Faccini Dori, punctul 26, precum și Pfeiffer și alții, punctul 113). Cerința unei interpretări conforme a dreptului național este inerentă sistemului tratatului, în măsura în care aceasta permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea în acest sens Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 114).
-Astfel, dreptul la concediul anual plătit nu se stinge la expirarea perioadei de referință stabilite de dreptul național în cazul în care lucrătorul s a aflat în concediu medical în toată perioada de referință sau într o parte din aceasta și nu a avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul respectiv (a se vedea Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz Hoff și alții, C 350/06 și C 520/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 43 și 55).
+VI. Cu toate acestea, potrivit instanței de trimitere, articolul 622 alineatul (2) al doilea paragraf din BGB, date fiind claritatea și precizia sa, nu poate face obiectul unei interpretări conforme cu Directiva 2000/78.
+În această privință, este necesar să se amintească, pe de o parte, că, astfel cum s‑a arătat la punctul 20 din prezenta hotărâre, Directiva 2000/78 nu face decât să concretizeze, fără a‑l consacra, principiul egalității de tratament în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă și, pe de altă parte, că principiul nediscriminării pe motive de vârstă este un principiu general al dreptului Uniunii în măsura în care constituie o aplicare specifică a principiului general al egalității de tratament (a se vedea în acest sens Hotărârea Mangold, citată anterior, punctele 74-76).
-Astfel, în mod normal, lucrătorul trebuie să poată beneficia de un repaus efectiv, dintr o preocupare pentru protecția eficientă a securității și a sănătății sale, întrucât, numai în cazul în care se pune capăt raportului de muncă, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 permite înlocuirea dreptului la concediul anual plătit cu o compensație financiară (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește Directiva 93/104, Hotărârile citate anterior BECTU, punctul 44, și Merino Gómez, punctul 30).
+În aceste condiții, instanța națională sesizată cu un litigiu în care este adus în discuție principiul nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, este datoare să asigure, în cadrul competențelor care îi revin, protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din dreptul Uniunii și să garanteze efectul deplin al acestui principiu, înlăturând, dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare acestui principiu din reglementarea națională (a se vedea în acest sens Hotărârea Mangold, citată anterior, punctul 77).
-În plus, este cert că finalitatea dreptului la concediul anual plătit este aceea de a i permite lucrătorului să se odihnească și să dispună de o perioadă de destindere și de recreere. Astfel, această finalitate diferă de cea a dreptului la concediul medical. Acesta din urmă se acordă lucrătorului pentru a putea să se refacă după o boală (a se vedea Hotărârea Schultz Hoff și alții, citată anterior, punctul 25).
+În ceea ce privește, în al doilea rând, obligația ce ar reveni instanței naționale sesizate cu un litigiu între particulari, de a adresa Curții o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii înainte de a putea înlătura aplicarea unei dispoziții naționale pe care o consideră contrară acestui drept, trebuie precizat că din decizia de trimitere rezultă că acest aspect al întrebării este motivat de faptul că, în temeiul dreptului național, instanța de trimitere nu poate înlătura aplicarea unei dispoziții naționale în vigoare fără ca, în prealabil, această dispoziție să fi fost declarată neconstituțională de Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală).
-Din cele de mai sus și în special din finalitatea menționată a dreptului la concediul anual plătit rezultă că un lucrător care se află în concediu medical într o perioadă de concediu anual stabilită în prealabil are dreptul, la cerere și pentru a putea beneficia efectiv de concediul său anual, de a efectua concediul anual într o altă perioadă decât cea care coincide cu perioada de concediu medical. Stabilirea acestei noi perioade de concediu anual, care corespunde duratei de suprapunere a perioadei de concediu anual stabilite inițial cu concediul medical, este supusă normelor și procedurilor din dreptul național aplicabile pentru stabilirea concediilor lucrătorilor, ținând cont de diferitele interese în cauză, în special de motivele imperative legate de interesele întreprinderii.
+În această privință, trebuie subliniat că necesitatea de a garanta efectul deplin al principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, presupune obligația instanței naționale, în prezența unei dispoziții naționale din domeniul de aplicare al dreptului Uniunii pe care o consideră incompatibilă cu principiul menționat și a cărei interpretare conformă acestui drept se dovedește imposibilă, să înlăture aplicarea acestei dispoziții, fără a fi nici obligată, nici împiedicată ca, în prealabil, să sesizeze Curtea cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare.
-În ipoteza în care astfel de interese se opun acceptării cererii lucrătorului referitoare la o nouă perioadă de concediu anual, angajatorul este obligat să acorde lucrătorului o altă perioadă de concediu anual propusă de acesta din urmă care este compatibilă cu interesele menționate, fără a exclude a priori ca perioada amintită să se găsească în afara perioadei de referință pentru concediul anual în cauză.
+Posibilitatea recunoscută astfel instanței naționale prin articolul 267 al doilea paragraf TFUE de a solicita Curții pronunțarea unei hotărâri preliminare înainte de a înlătura aplicarea dispoziției naționale contrare dreptului Uniunii nu se poate transforma însă într‑o obligație ca urmare a faptului că dreptul național nu permite acestei instanțe să înlăture aplicarea unei dispoziții naționale pe care o consideră contrară Constituției fără ca în prealabil această dispoziție să fi fost declarată neconstituțională de Curtea Constituțională. Astfel, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, de care beneficiază și principiul nediscriminării pe motive de vârstă, trebuie înlăturată aplicarea unei reglementări naționale contrare care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Mangold, citată anterior, punctul 77).
-Într adevăr, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții, deși efectul pozitiv al concediului anual plătit pentru securitatea și sănătatea lucrătorului se realizează pe deplin dacă acest concediu este efectuat în anul prevăzut în acest scop, respectiv anul în curs, acea perioadă de repaus nu își pierde importanța în această privință dacă respectivul concediu este efectuat într o perioadă ulterioară (a se vedea Hotărârea din 6 aprilie 2006, Federatie Nederlandse Vakbeweging, C 124/05, Rec., p. I 3423, punctul 30, precum și Hotărârea Schultz Hoff și alții, citată anterior, punctul 30).
+Din aceste considerații rezultă că instanța națională, sesizată cu un litigiu între particulari, nu este obligată, însă are posibilitatea de a adresa Curții o întrebare preliminară privind interpretarea principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, înainte de a înlătura aplicarea unei dispoziții naționale pe care o consideră contrară acestui principiu. Caracterul facultativ al acestei sesizări este independent de forma în care, potrivit dreptului intern, instanța națională trebuie să înlăture aplicarea unei dispoziții naționale pe care aceasta o consideră contrară Constituției.
-În consecință, deși Directiva 2003/88 nu se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care permit unui lucrător aflat în concediu medical să efectueze un concediu anual plătit într o astfel de perioadă (Hotărârea Schultz Hoff și alții, citată anterior, punctul 31), din cuprinsul punctului 22 din prezenta hotărâre rezultă că, atunci când lucrătorul nu dorește să beneficieze de concediul anual în această perioadă de concediu medical, trebuie să i se acorde concediul anual într o altă perioadă.
+Din perspectiva celor expuse anterior, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că instanța națională sesizată cu un litigiu între particulari este datoare să asigure respectarea principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, înlăturând, dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare din reglementarea națională, independent de exercitarea posibilității de care dispune, în cazurile vizate la articolul 267 al doilea paragraf TFUE, de a adresa Curții o întrebare preliminară privind interpretarea acestui principiu.
 //Fișă elaborată de jud. Mihail Stănescu-Sas//