Cuprins

Etapa I - aplicabilitatea uneia din dispozițiile speciale de la art. 9, 10 sau 12

Art. 8 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 stabilește drept criteriu general de verificare a competenței internaționale reședința obișnuită a copilului.
Cu toate acestea, al doilea alineat al art. 8 prevede că regula reședinței obișnuite se aplică numai dacă nu sunt incidente dispozițiile speciale referitoare la dreptul la vizită (art. 9), răpirea internațională de copii (art. 10) și prorogarea de competență (art. 12).
Prin urmare, într-o primă etapă, instanța sesizată verifică dacă este aplicabilă una dintre aceste norme speciale.

Art. 9 - dreptul de vizită

Potrivit art. 9, dacă instanța este sesizată cu o cerere privind modificarea unei hotărâri anterioare privind dreptul la vizită, iar copilul s-a mutat din statul membru respectiv între timp, nu instanța de la reședința obișnuită a copilului este competentă, ci rămâne competentă instanța din statul membru care a pronunțat hotărârea inițială.
Titularul dreptului la vizită, rămas în România, ar putea introduce acțiunea pe rolul instanțelor noului stat membru în care s-a mutat copilul cu celălalt părinte, dar norma intenționează să faciliteze procedurile prin aceea că îi permite această posibilitate, de a solicita modificarea hotărârii inițiale tot la instanța din România.

Condiţii cumulative:

  • norma se aplică numai unei cereri prin care se solicită modificarea măsurilor luate cu privire la exercitarea dreptului de vizită care au fost stabilite într-o hotărâre anterioară;
  • copilul trebuie să se fi mutat legal din statul în care a fost pronunțată hotărârea inițială în alt stat membru UE (deplasarea ilegală face obiectul art. 10-11 referitoare la răpirea internațională de copii);
  • norma se aplică numai în termen trei luni după mutarea copilului în alt stat membru;
  • copilul trebuie să fi dobândit reşedinţa obişnuită în noul stat membru în această perioadă de trei luni.

Art. 10 - ipoteza răpirii copilului

Norma prevăzută la art. 10 din Regulament devine incidentă exclusiv în cazul unei ipoteze de răpire internațională. Art. 11 completează dispozițiile Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, aplicabilă în materie.


Art. 12 - prorogarea de competență

Potrivit art. 12, intitulat „Prorogare de competență”, instanțele unui stat membru altul decât cel în care copilul își are reședința obișnuită sunt competente să se pronunțe cu privire la răspunderea părintească atunci când cererea este accesorie unei cereri de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei pendinte sau în cazul în care copilul are o legătură strânsă cu statul membru respectiv.

Art. 12(1) - capătul de cerere privind răspunderea părintească este accesoriu unei cereri de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei pendinte

Condiţii cumulative:

  • existenţa unui proces de divorţ sau anulare a căsătoriei pe rolul instanței române, în cadrul căruia s-a formulat și o cerere privind răspunderea părintească (sau instanța are obligația de a se pronunța și asupra acestui aspect);
  • cel puțin unul dintre soți să exercite răspunderea părintească asupra copilului;
  • soții și toți titularii răspunderii părintești să accepte competența instanței de divorț, expres sau într-un mod neechivoc;
  • prorogarea competenței să fie în interesul superior al copilului.
Art. 12(3) - capătul de cerere privind răspunderea părintească este accesoriu unei cereri de alt tip decât divorț, separare de drept sau anulare, precum și situația în care cererea privind răspunderea părintească este formulată pe cale principală

Condiţii cumulative:

  • copilul să aibă o legătură strânsă cu România, în special (dar nu exclusiv) datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în România sau copilul este resortisant român;
  • toate părțile la procedură să accepte competența instanței române, expres sau într-un mod neechivoc;
  • competența să fie în interesul superior al copilului.

În jurisprudența sa de interpretare a art. 12(3), CJUE a decis că:

  • art. 12(3) nu presupune neapărat existența unei alte proceduri pe rolul instanței, ci este aplicabil, dacă sunt îndeplinite condițiile, și unei cereri referitoare la răspunderea părintească formulată pe cale principală (hot. L, C-656/13);
  • competența prorogată în temeiul art. 12(3) în favoarea unei instanțe dintr‑un stat membru sesizate de comun acord cu o procedură de către titularii răspunderii părintești încetează odată cu pronunțarea unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat în procedura respectivă (hot. E, C-436/13).

„Exerciții practice în implementarea instrumentelor de cooperare în materie civilă și comercială” (JUST/2013/JCUV/AG/4634) – Proiect co-finanţat de către Comisia Europeană, Programul Specific în domeniul Justiției Civile