În cazul în care practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență și-a luat un angajament în conformitate cu art. 36, instanța nu deschide, la solicitarea practicianului în insolvență, o procedură secundară de insolvență dacă consideră că angajamentul protejează în mod corespunzător interesele generale ale creditorilor locali.

Cererea poate fi respinsă pentru lipsa calității procesuale active (art. 37 alin. 2) sau pentru neîndeplinirea condițiilor deschiderii procedurii secundare (lipsa unui sediu, neîndeplinirea condițiilor art. 3 alin. 4 pentru deschiderea procedurii înaintea celei principale etc.)

Procedurile secundare de insolvență pot, de asemenea, să împiedice administrarea eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenței. Prin urmare, Regulamentul stabilește două situații specifice în care instanța sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență ar trebui să poată ca, la solicitarea practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență, să amâne sau să refuze deschiderea unei astfel de proceduri, dacă o astfel de deschidere nu ar fi necesară pentru a proteja interesele creditorilor locali. Acesta ar putea fi cazul, de exemplu:

• dacă un investitor a făcut o ofertă de cumpărare a societății în perspectiva continuității activității și oferta respectivă ar fi mai profitabilă pentru creditorii locali decât lichidarea activelor societății.
• deschiderea procedurilor secundare ar trebui, de asemenea, să nu fie necesară dacă lichidatorul din cadrul procedurii principale promite creditorilor locali că vor fi tratați în cadrul procedurii principale ca și când ar fi fost inițiată o procedură secundară și că drepturile pe care le-ar fi avut într-un astfel de caz în ceea ce privește determinarea și prioritatea creanțelor lor vor fi respectate în distribuirea activelor.

Practica unor astfel de „proceduri secundare sintetice” a fost dezvoltată în mai multe cazuri transfrontaliere de insolvență în care procedurile principale au fost deschise în Regatul Unit (în special în cadrul procedurilor de insolvență referitoare la Collins & Aikman, MG Rover și Nortel Networks). Instanțele engleze au acceptat faptul că lichidatorii englezi aveau dreptul de a distribui o parte din active în conformitate cu legislația statului membru în care se afla sediul. Întrucât în prezent o astfel de practică nu este posibilă în temeiul legislației multor state membre, Regulamentul 848/2015 introduce o normă de drept material care să permită lichidatorului să își ia față de creditorii locali astfel de angajamente cu caracter obligatoriu în privința patrimoniului.