==== Hotărârea Sanders și Huber, C-400/13 și C-408/13, EU:C:2014:2461==== //cooperare judiciară în materie civilă, dreptul familiei// [[http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?doclang=RO&text=&pageIndex=0&part=1&mode=lst&docid=160938&occ=first&dir=&cid=97696|Versiune integrală]] === Extras relevant=== Articolul 3 litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere trebuie interpretat în sensul se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care instituie o concentrare a competențelor jurisdicționale în materie de obligații de întreținere transfrontaliere în favoarea unei instanțe de prim grad de jurisdicție competente de la sediul instanței de apel, cu excepția cazului în care această normă contribuie la realizarea obiectivului unei bune administrări a justiției și protejează interesul creditorilor de obligații de întreținere, favorizând în același timp recuperarea efectivă a unor astfel de creanțe, aspect a cărui verificare revine însă instanțelor de trimitere. === Situația de fapt=== Cauzele conexate (C-400/13, respectiv C-408/13) privesc două cereri formulate de creditori ai obligației legale de întreținere având reședința în Germania (doamna Sanders, respectiv doamna Huber) în contradictoriu cu debitori având reședința obișnuită în Belgia, respectiv în Barbados. Pentru ipoteza în care una din părțile în litigiu având ca obiect recuperarea creanțelor de întreținere nu are reședința obișnuită pe teritoriul german, dreptul național prevede o concentrare a competențelor în favoarea tribunalului regional superior în circumscripția căruia are reședința obișnuită pârâtul sau creditorul. (n.n. – de obicei, această instanță superioară este sesizată de părți cu soluționarea unui apel). În temeiul acestei reglementări naționale speciale, instanțele sesizate inițial de către reclamante (situate în Mettmann, respectiv Kehl) s-au desesizat în favoarea instanței regionale superioare din Dusseldorf, respectiv din Karlsruhe. ===Întrebările preliminare=== Amtsgericht Dusseldorf și Amtsgericht din Karlsruhe au solicitat CJUE să stabilească dacă articolul 3 litera (b) din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care instituie o concentrare a competențelor jurisdicționale în materie de obligații de întreținere transfrontaliere în favoarea unei instanțe de prim grad de jurisdicție competente de la sediul instanței de apel. === Soluția CJUE === Pentru a răspunde instanțelor naționale, Curtea a interpretat art. 3 lit b din Regulamentul nr. 4/2009 pornind de la finalitățile urmărite de către Regulament, modul de redactare și sistemul în care acest instrument se înscrie. * Potrivit Considerentelor 45, 15 din Regulament, se urmărește protejarea intereselor creditorilor obligației de întreținere, precum și buna administrare a justiției în cadrul Uniunii * Normele de competență prevăzute de Regulament au ca scop garantarea unei proximități între creditor și instanța competentă (pct. 28) * Buna administrare a justiției include și înlesnirea accesului la justiție pentru reclamant, respectiv pentru pârât, precum și previzibilitatea normelor de competență (pct. 29) * Art. 3 lit. b din Regulament determină atât competența internațională, cât și competența teritorială, urmârind să unifice normele privind conflictele de competență (pct. 30) Cu toate că desemnarea instanței competente revine statelor membre (principiul autonomiei procedurale), legislația națională în cauză nu trebuie să repună în discuție obiectivele Regulamentului și să nu îl lipsească de efectul util. Deși instanța de la domiciliul creditorului este cea mai bine plasată pentru a analiza starea de nevoie în care se află creditorul, aceasta nu semnifică că statele membre au obligația de a institui instanțe competente în fiecare loc, ci este necesar ca instanța desemnată să asigure o legătură deosebit de strânsă cu locul în care creditorul obligației de întreținere are reședința obișnuită. Din această perspectivă, având în vedere că potrivit legislației germane se prevede o concentrare a competențelor în litigiile transfrontaliere în favoarea unui tribunal regional superior (diferit de instanța care ar fi competentă din punct de vedere teritorial pentru un litigiu pur intern), ceea ce ar presupune o îngreunare a procedurii pentru creditorul nevoit să se deplaseze în altă localitate, se constată că obiectivul proximității nu este respectat. (pct. 39) Pe de altă parte, instanța a avut în vedere faptul că nu întotdeauna sesizarea unei instanțe presupune deplasări sistematice a părților în fiecare din etapele procedurii, iar Regulamentul nr. 4/2009 impune tocmai pentru a evita deplasarea părților, ca în măsura posibilului, să se recurgă la tehnologiile moderne de comunicare. În ceea ce privește obiectivul legat de buna administrare a justiției, este adevărat că o concentrare a competențelor în favoarea unei anumite instanțe competentă să soluționeze litigii transfrontaliere facilitează specializarea instanțelor respective în litigii cu elemente de extraneitate caracterizate, de obicei, printr-o complexitate a situației de fapt și a cadrului juridic. Dezvoltarea unei experiențe speciale contribuie la îmbunătățirea recuperării creanțelor de întreținere, răspunzând intereselor părților în litigiu (pct. 45). Așadar, revine instanțelor de trimitere să analizeze în concret a situația de fapt pentru a verifica dacă norma națională în discuție contribuie la realizarea obiectivului bunei administrări a justiției, protejând interesul creditorilor obligației de întreținere și favorizând recuperarea efectivă a creanțelor de întreținere. ---- //„Exerciții practice în implementarea instrumentelor de cooperare în materie civilă și comercială” (JUST/2013/JCUV/AG/4634) – Proiect co-finanţat de către Comisia Europeană, Programul Specific în domeniul Justiției Civile//