**EXEMPLE DE SITUAȚII ÎN CARE SE PUNE PROBLEMA STABILIRII COMPETENȚEI INTERNAȚIONALE PRIVIND RĂSPUNDEREA PĂRINTEASCĂ
**
=====DIN ROMÂNIA=====
====În baza art. 12====
===Exemplul 1 - divorț și autoritate părintească===
**Situație de fapt și proceduri:**\\
La data de 15.01.2014 reclamanta X, cetățean român, a înregistrat pe rolul Judecătoriei Satu Mare o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat în contradictoriu cu pârâta Y, cetățean portughez, desfacerea căsătoriei părților din culpa exclusivă a pârâtei și atribuirea autorității părintești asupra minorului Z către reclamant, inclusiv stabilirea locuinței acestuia la reclamant.\\
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 16.01.2000 s-a căsătorit cu pârâta, cu care a locuit în România, din căsătoria părților rezultând minorul, născut la 6.09.2002. Începând cu anul 2009, pârâta a acceptat oferte temporare de muncă în Portugalia, fiind plecată câte 3 luni pe an, timp în are minorul a rămas în grija reclamantului, în România. În luna ianuarie 2014, pârâta a acceptat un nou contract pe perioadă determinată în Portugalia, ocazie cu care, la cererea pârâtei, reclamantul a fost de acord ca minorul să o însoțească. În perioada 20.06-15.07.2013, minorul a locuit cu mama sa în Portugalia, ţinând legătura cu tatăl său prin telefon și alte mijloace de comunicare. Pe 15.07.2013, reclamantul s-a deplasat în Portugalia, pentru a-și vizita familia, ocazie cu care a constatat că pârâta neglija minorul, care petrecea cea mai mare parte a zilei singur în locuință, nu era hrănit și îngrijit corespunzător și ocazional era ținut de mama sa la restaurantul la care lucra până după miezul nopții. În aceste condiții și pe fondul deteriorării iremediabile a relațiilor dintre soți, reclamantul s-a întors cu minorul în România, cu acordul pârâtei, la data de 28.07.2013. În cerere se menționează, de asemenea, că minorul vorbește perfect limba română și are unele cunoștințe de portugheză, nu a vizitat Portugalia anterior și nu are rude apropiate acolo. Pârâta a rămas în Portugalia, unde a obținut între timp un contract de muncă pe perioadă nedeterminată.\\
La 1.04.2014, pârâta a depus la dosar o cerere reconvențională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei părților din culpă comună, atribuirea exercițiului autorității părintești către pârâta-reclamantă și stabilirea domiciliului minorului la pârâta-reclamantă în Portugalia.\\
Este competentă internațional instanța română să soluționeze cererile?
**Soluție:**\\
Reședința în străinătate și cetățenia portugheză a pârâtei exclud aplicarea normelor generale de competență și atrag incidența normelor internaționale.\\
//1. Capătul de cerere referitor la desfacerea căsătoriei.//\\
Față de obiectul acestuia și faptul că pârâta are reședința obișnuită în Portugalia (centrul intereselor sale s-a mutat din România în Portugalia, unde locuiește de peste șase luni și a obținut un contract de muncă permanent, are o locuință și este cetățean portughez), precum și cetățenia portugheză, competența internațională va fi stabilită potrivit normelor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, astfel cum prevăd [[r2201_2003#art._1|art. 1 alin. (1) lit. (a)]] coroborat cu [[r2201_2003#art._6|art. 6]].\\
Făcând aplicarea [[r2201_2003#art._3|art. 3 alin. (1) lit. (a) a doua sau a cincea liniuță]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanța sesizată va constata că instanțele române sunt competente internațional să soluționeze capătul de cerere referitor la desfacerea căsătoriei din acțiunea reclamantului (soții au avut reședința în România și unul dintre ei, reclamantul-pârât, încă mai locuiește acolo, respectiv reclamantul-pârât a locuit peste un an acolo) precum și din cererea reconvențională a pârâtei, aceasta din urmă în temeiul art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.\\
//2. Capătul de cerere referitor la autoritatea părintească//.\\
Față de obiectul acestuia (exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorului), competența internațională va fi stabilită potrivit normelor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, astfel cum prevăd [[r2201_2003#art._1|art. 1 alin. (1) lit. (b)]] coroborat cu [[r2201_2003#art._1|art. 1 alin. (1) lit. (a)]].\\
[[r2201_2003#art._8|Art. 8(1)]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 se aplică sub rezerva alin. (2), care face trimitere mai întâi la art. 9, 10, 12. Condițiile speciale de aplicabilitate ale art. 9 și 10 nu sunt întrunite.\\
În ceea ce privește aplicabilitatea [[r2201_2003#art._12|art. 12 (1)]], instanța va constata că cerințele prevăzute sunt îndeplinite, prin raportare la situația de fapt: cel puţin unul dintre părinţi exercită autoritatea părintească (tatăl reclamant-pârât); competenţa instanţei române a fost acceptată în mod neechivoc de către pârâta-reclamantă, deoarece a depus cerere reconvenţională prin care a avut pretenţii proprii faţă de cererea reclamantului-pârât, dar nu a contestat competenţa internațională a instanţei; competenţa instanţei este în interesul superior al copilului, în contextul întregii acţiuni instanțele române fiind mai bine plasate procesual pentru a decide asupra autorității părinteşti (minorul va fi audiat în România, unde este prezent, în limba pe care o stăpânește cel mai bine, iar pentru eventualul probatoriu relativ la perioada petrecută în Portugalia, pot fi folosite instrumentele prevăzute de [[http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?qid=1445445870355&uri=CELEX:32001R1206|Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială]]).\\
În concluzie, în temeiul [[r2201_2003#art._12|art. 12 alin. (1)]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanța română va constata că este competentă internațional să soluționeze cererile privind aspectele referitoare la exercitarea autorității părintești.
-------
====În baza art. 8 alin. (1)====
===Exemplul 1 - divorț și autoritate părintească===
**Situație de fapt și proceduri:**\\
Prin cererea introdusă la 15.09.2014, reclamantul A cheamă în judecată pe pârâta B (ambii cetățeni români), cu reședința la Barcelona, în Spania, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună desfacerea căsătoriei părților, să dispună exercițiul comun al autorității părintești cu privire la minora C, în vârstă de 8 ani, să stabilească locuința minorei la mama sa în Spania și să stabilească un program de vizitare a minorei în favoarea reclamantului după cum urmează: o data pe lună (ultimul week-end) la Barcelona și câte jumătate din vacanțele de vară și de iarnă la Constanța, la reședința reclamantului.\\
Din conviețuirea de lungă durată a părților, la 4.06.2006 s-a născut minora C, părțile mutându-se ulterior în Spania, unde s-au căsătorit la 4.06.2008, locuind în Barcelona. În urma deteriorării raporturilor dintre soți, reclamantul a revenit definitiv în România la 6.06.2014, în timp ce pârâta și minora locuiesc în continuare în fostul domiciliu comun din Spania. Minora este înscrisă la cursurile primare în Spania, iar după mutarea în Spania, nu a mai vizitat România.
Atât prin întâmpinare, cât și personal la primul termen, pârâta solicită instanței să se declare necompetentă în favoarea instanțelor spaniole, arătând că intenționează să introducă acțiune de divorț și în exercitarea autorității părintești pe rolul acestora. În susținerea excepției de necompetență internațională a instanțelor române, pârâta susține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. (a) prima liniuță din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, competentă să soluționeze cererea de divorț este instanța din Barcelona, deoarece ea încă mai locuiește în fosta reședință comună a soților, iar criteriile de competență prevăzute de art. 3 din Regulament sunt exclusive, așa cum prevede art. 6 din același act, astfel încât criteriul prevăzut la alin. (1) lit. (a) are prioritate față de celelalte criterii. În plus, pârâta menționează că instanțele spaniole sunt competente și cu privire la capetele de cerere referitoare la exercitarea autorității părintești, în temeiul art. 8 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.\\
Sunt competente internațional instanțele române?
**Soluție:**\\
Reședința în străinătate a pârâtei exclude aplicarea normelor generale de competență și atrag incidența normelor internaționale.\\
//1. Capătul de cerere referitor la desfacerea căsătoriei.//\\
Față de obiectul acestuia și faptul că ar pârâta are reședința obișnuită în Spania, precum și cetățenie română, competența internațională va fi stabilită potrivit normelor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, astfel cum prevăd [[r2201_2003#art._1|art. 1 alin. (1) lit. (a)]] coroborat cu [[r2201_2003#art._6|art. 6]].\\
Făcând aplicarea [[r2201_2003#art._3|art. 3]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanța sesizată va constata că instanțele române sunt competente internațional să soluționeze cauza în temeiul art. 3 alin. (1) lit. (b), ambii soți având cetățenia comună. Nu poate fi reținută interpretarea pârâtei referitoare la exclusivitate, deoarece potrivit [[http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=72471&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=79509|Hotărârii Hadadi, C-168/08, EU:C:2009:474, pct. 48]], criteriile prevăzute la art. 3 nu sunt ierarhice, iar art. 6 are semnificația că pârâtului resortisant UE sau cu reședința în UE i se aplică numai art. 3, 4, 5 din Regulament, și nu norme naționale interne (normele interne devin aplicabile numai dacă prin aplicarea art. 3, 4, 5 nu e competentă nicio instanță din UE).\\
Prin urmare, instanțele române sunt competente să soluționeze capătul de cerere referitor la desfacerea căsătoriei în temeiul art. 3 alin. (1) lit. (b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.\\
//2. Capătul de cerere referitor la autoritatea părintească//.\\
Față de obiectul acestuia (exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorei și dreptul de vizită), competența internațională va fi stabilită potrivit normelor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, astfel cum prevăd [[r2201_2003#art._1|art. 1 alin. (1) lit. (b)]] coroborat cu [[r2201_2003#art._1|art. 1 alin. (1) lit. (a)]].\\
[[r2201_2003#art._8|Art. 8(1)]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 se aplică sub rezerva alin. (2), care face trimitere mai întâi la art. 9, 10, 12. Condițiile speciale de aplicabilitate ale art. 9 și 10 nu sunt întrunite.\\
În ceea ce privește aplicabilitatea [[r2201_2003#art._12|art. 12 (1)]], procedând la analiza condițiilor prevăzute de acesta, instanța constată că una din condiții nu este întrunită, deoarece pârâta nu a acceptat în mod neechivoc competența instanței române. Atât prin întâmpinare, cât și la primul termen, pârâta a contestat competența internațională a instanței române, inclusiv cu privire la capătul de cerere referitor la exercițiul autorității părintești, astfel încât nu se poate reține că sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute cumulativ de art. 12 alin. (1) din Regulament.
Nefiind aplicabile dispozițiile speciale prevăzute de art. 9, 10 și 12, instanța va face aplicarea art. 8 alin. (1), urmând să analizeze dacă [[competenta_art._8_1_r2201|reședința obișnuită a copilului]] se află într-un stat membru al UE, în lumina criteriilor stabilite de CJUE în [[hot_a_c-523_07|Hotărârea A, C-523/07, EU:C:2009:225, pct. 37-39]].\\
Din analiza criteriilor menționate mai sus, instanța va reține că reședința obișnuită a copilului nu este în România - chiar dacă are dublă cetățenie română și spaniolă și s-a născut în România, unde a trăit primii doi ani de viață, la data sesizării instanței minora locuia cu caracter de stabilitate în Spania de șase ani, unde este înscrisă la cursurile primare și nu a mai vizitat România. Din datele speței rezultă cu claritate că minora este integrată social și familial în statul spaniol, nu cel român, prin urmare reședința sa obișnuită nu se află în România, ci în Spania.\\
În aceste condiții, în temeiul [[r2201_2003#art._17|art. 17]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanța română va respinge capătul de cerere referitor la exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorei și dreptul de vizită ca nefiind de competența instanțelor române.\\
Ca măsură de drept procesual intern, instanța va disjunge cererea accesorie privind exercitarea autorității părintești de capătul de cerere privind divorțul și va dispune formarea unui nou dosar, acordând termen în noul dosar având ca obiect divorț, cu citarea părților.
===Exemplul 2 - autoritate părintească===
**Situație de fapt și proceduri:**\\
Prin cererea înregistrată la data de 7.05.2014 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamantul A, cetățean român cu domiciliul în Timișoara, România, a chemat în judecată pe pârâta B, cetățean italian, cu reședința în Trieste, Italia, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să își dea consimțământul pentru ca minora C, în vârstă de 8 ani, să se înscrie în tabăra de box organizată de clubul Steaua în perioada 7-31 iulie 2014 în localitatea Bran, România.\\
În cerere, reclamantul arată că potrivit hotărârii pronunțate la data de 28.01.2012 de instanța competentă din Trieste, ambele părți exercită autoritatea părintească asupra minorei C, născută în afara căsătoriei, locuința minorei este la mama sa, iar pârâtul întreține legături personale cu minora potrivit unui program de vizită anume stabilit. Minora s-a născut și a crescut la Trieste, vizitând ocazional bunicii paterni din România. Deși până în prezent părțile s-au înțeles foarte bine cu privire la toate aspectele vieții minorei, de această dată pârâta refuză să își dea consimțământul pentru ca minora să meargă în tabăra de box menționată, sport care i se pare nepotrivit pentru o fată, cu toate că minora își dorește foarte mult să participe.\\
Pârâta solicită respingerea cererii ca nefiind de competența instanțelor române.\\
Este competentă internațional instanța din România să se pronunțe în cauză?
**Soluție:**\\
Reședința în străinătate și cetățenia italiană a pârâtei exclud aplicarea normelor generale de competență și atrag incidența normelor internaționale.\\
Față de obiectul cererii (decizie parentală privind persoana minorei care intră în noțiunea de „răspundere părintească” definită la [[r2201_2003#art._2|art. 2 pct. 7]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003), competența internațională va fi stabilită potrivit normelor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, după cum prevede [[r2201_2003#art._1|art. 1 alin. (1) lit. (b)]].\\
[[r2201_2003#art._8|Art. 8(1)]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 se aplică sub rezerva alin. (2), care face trimitere mai întâi la art. 9, 10, 12. Condițiile speciale de aplicabilitate ale art. 9 și 10 nu sunt întrunite. De asemenea, nici [[r2201_2003#art._1|art. 12 alin. (1)]] nu este aplicabil, pentru că cererea este introdusă pe cale principală, or art. 12 alin. (1) vizează ipoteza în care cererea privind autoritatea părintească este accesorie unei cereri de divorț, anulare a căsătoriei sau separare de drept. Nici art. 12 alin. (3) nu este aplicabil, pentru că pârâta contestă competența instanței române, deci ipoteza de [[competenta_art._9_10_12_r2201#art_12_-_prorogarea_de_competenta|prorogare voluntară]] nu este aplicabilă în speță.\\
Nefiind aplicabile dispozițiile speciale prevăzute de art. 9, 10 și 12, instanța va face aplicarea art. 8 alin. (1), urmând să analizeze dacă [[competenta_art._8_1_r2201|reședința obișnuită a copilului]] se află într-un stat membru al UE, în lumina criteriilor stabilite de CJUE în [[hot_a_c-523_07|Hotărârea A, C-523/07, EU:C:2009:225, pct. 37-39]].\\
Din analiza criteriilor menționate mai sus, instanța va reține că reședința obișnuită a copilului nu este în România - chiar dacă are dublă cetățenie română și italiană, din datele speței rezultă că s-a născut și a crescut în Italia, unde locuia în mod stabil și la data sesizării instanței, vizitând numai ocazional România. Astfel, minora este integrată social și familial în statul italian, nu cel român, prin urmare reședința sa obișnuită nu se află în România, ci în Italia.\\
În aceste condiții, în temeiul [[r2201_2003#art._17|art. 17]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanța română va respinge acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.\\
=====DIN ALTE JURISDICȚII EUROPENE====
====Art. 15====
===Spania===
Decision of the Court of Appeal, Barcelona, Section 12, Judgment of 18th December 2013\\
//submitted by prof. Cristina González Beilfuss, Head of the International Relations Department of the
Judicial School, Spain//
~~TRANS~~
**I. The facts of the case**\\
A and B, two Bulgarian citizens, married in Sofia (Bulgaria) on 15 September 1996. They had two children, born in 1998 and 2004, who are as well Bulgarian citizens. From 2003 to July 2011 the family was habitually resident in Barcelona (Spain).\\
In July 2011 the family went to Bulgaria on vacation. In September, when the children were due to return to school in Barcelona, the father retained them in Bulgaria. The mother went back to Barcelona and took several legal actions. Proceedings took place both in Bulgaria and Spain.
**II. Legal Proceedings**\\
1) The mother filed a return action in Bulgaria on grounds of child abduction under the Hague 1980 Child Abduction Convention. A Bulgarian court heard the children and ruled against return because the children were opposed and were found to have reached an age and degree of maturity at which it was adequate to take into consideration their opinions (art.13 HC). The Bulgarian court also took account of the fact that, as will be developed under b), a Spanish court had granted alternate/shared custody to be exercised in Bulgaria to both parents. The Bulgarian non-return order became final on 27th December 2012.\\
2) The mother filed for divorce on 27th September 2011 in Barcelona. She also requested several ancillary decisions in connection to divorce: the custody of the children, maintenance for herself and the children and a division of matrimonial property. These proceedings went through three instances in Spain and will be dealt with under III.
3) On 29th September the father filed for divorce in Sofia. The Bulgarian court declined jurisdiction on grounds of lis pendens in favor of the Spanish court as the court first seized.
**III. Analysis of the Decision**\\
The case went through three instances in Spain.\\
A) At first instance a ruling was issued in October 2012, when the child abduction case was still pending in Bulgaria. The marriage was dissolved and the first instance court granted alternate/shared custody to both parents. It established that custody should be exercised in Bulgaria. This decision was taken into account by the Bulgarian court deciding not to return the children- see II 1). The Spanish Court also granted maintenance to the children and the mother and provided for liquidation of the matrimonial property regime. The decision was appealed.\\
B) The Court of Appeal of Barcelona issued a decision on 18th December 2013. It examined its jurisdiction ex officio. It found itself competent to rule on divorce under art. 3. 1 a) Regulation Brussels II bis, to rule on maintenance and the use of the family home (an action classified as maintenance) under art 3 c) Regulation 4/2009 and to liquidate the matrimonial property regime under national jurisdiction rules.\\
Two controversial issues were examined more in depth. The first concerned jurisdiction in order to decide on the custody of the children. The Court of Appeal found that art. 11.6 Regulation Brussels II bis had not been complied with by Bulgarian authorities. The files of the abduction case had not been sent to the competent authority at the place of habitual residence prior to the retention. The Spanish Court, however, declared to have had access to the Bulgarian decision and decided to confirm the non- return order.\\
The Court of Appeal then examined jurisdiction as regards custody. It found that when the mother filed for divorce and custody in Spain the children were habitually resident in Barcelona. Spanish courts thus had jurisdiction under art. 8 Regulation Brussels II bis and continued to have jurisdiction under the perpetuatio iurisdictionis principle enshrined in that provision.\\
The Spanish court ruled that art. 10. b) IV was not applicable and jurisdiction had not shifted to the Courts of the State of refuge. Even though there was a Spanish custody judgment that did not entail the return of the child (because it ruled that alternate/shared custody was to be exercised in Bulgaria), it was not a final decision. The Court of Appeal here followed the ruling of the ECJ in Case C-211/10 PPU, Povse.\\
The Court then decided to apply art. 15 of the Regulation since it found that the Bulgarian court were better placed to hear the case, (the children were Bulgarian citizens, had in the meantime been in Bulgaria for more than two years, one of the parental responsibility holders (the father) was habitually resident in Bulgaria and this parent agreed that the case be heard in Bulgaria). A request to assume jurisdiction was sent to the Regional court in Sofia. There was also a ruling that the custody decision adopted by the first instance court continued in force until the Bulgarian Court assumed jurisdiction and replaced it.\\
The second controversial issue was the law applicable to divorce and spousal maintenance. Rome III was not in force when the divorce action was filed. Under Spanish PIL rules Bulgarian law applied to divorce (as the law of the common nationality of the spouses). Bulgarian law was also found to apply to maintenance under the Hague Protocol on the law applicable to maintenance obligations. The law of the maintenance creditor’s habitual residence was found not to govern because one of the spouses was opposed to it and another law- the law of the spouse’s common nationality- was more closely connected to the marriage (Art. 5 Hague Protocol). A decisive factor in order to reach this result was that the parties had both pleaded Bulgarian law at first instance and Bulgarian substantive law links maintenance to the grounds for divorce (fault for the break-down of the marriage).\\
C) The decision taken by the Court of Appeal of Barcelona was further brought to the Spanish Supreme Court on two grounds of law. The husband claimed that the Court of Appeal had not examined the issue of the wife’s fault as petitioned by the husband and had misapplied Bulgarian law. Both claims were rejected by the Supreme Court in a decision rendered on 23rd March 2015.
**IV. Provisions from the EU Regulation that were applied**\\
-Arts. 3.1 a), 8, 10, 11 and 15 of Regulation Brussels II bis
-Art. 3 of Regulation 4/2009,
-Art. 3 and 5 of the Hague Maintenance Protocol.
**V. Commentary of the legal issues and ruling in the case**\\
The case is the first reported Spanish decision to apply article 15 of Regulation Brussels II bis. It illustrates the difficulties arising out of the rules established under articles 11 .6-8 in combination with article 10 of the Regulation. More than two years after two children were removed to another Member state, their habitual residence has not changed, because the removal was unlawful. As a consequence the Spanish court still has jurisdiction to decide on custody. Since the matter is disputed between parental responsibility holders the Spanish Court decides that it is not the Court best placed to reach a decision and therefore opts to transfer the case to the competent authorities in the State of refuge.\\
The ruling on the law applicable to maintenance is also interesting because the court decides to apply the escape clause contained in article 5 of the Hague Protocol. The reasons given are however doubtful. The escape clause is applied not because there is another law objectively more closely connected to the case, but because both parties had relied on it at first instance and had actually not disputed the matter. The Court seems to assume, even though this is not stated, that their right to a fair trial would be affected if at second instance it was decided that another law was applicable. Another factor taken into account in order to apply the escape clause is the content of substantive law, an element which is alien to the logic of the escape clause.
-----
//„Exerciții practice în implementarea instrumentelor de cooperare în materie civilă și comercială” (JUST/2013/JCUV/AG/4634) – Proiect co-finanţat de către Comisia Europeană, Programul Specific în domeniul Justiției Civile//