=====Exemple de situații în care se pune problema stabilirii competenței internaționale privind capătul de cerere referitor la divorț===== ====În baza art. 3 ==== ===Exemplul 1=== **Situație de fapt și proceduri:**\\ Reclamanta, cetățean italian, solicită în contradictoriu cu pârâtul, cetățean român, desfacerea căsătoriei părților exclusiv din culpa pârâtului. În motivarea acțiunii introduse pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta a arătat că în urmă cu 7 ani s-a căsătorit cu pârâtul, cu care a conviețuit în România, la Timișoara, până în urmă cu 1 an, când pârâtul a plecat să lucreze în Italia, de unde nu intenționează să mai revină. Reclamantul locuiește în continuare în România. **Soluție:**\\ Cetățenia reclamantei și reședința în străinătate a pârâtului exclud aplicarea normelor generale de competență și atrag incidența normelor internaționale.\\ Având în vedere că obiectul cauzei este desfacerea căsătoriei, iar pârâta are reședința obișnuită în Italia, precum și cetățenie română, competența internațională va fi stabilită potrivit normelor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, astfel cum prevăd [[r2201_2003#art._1|art. 1 alin. (1) lit. (a)]] coroborat cu [[r2201_2003#art._6|art. 6]].\\ Făcând aplicarea [[r2201_2003#art._3|art. 3]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanța sesizată va constata că instanțele române sunt competente internațional să soluționeze cauza în temeiul art. 3 alin. (1) lit. (a), a doua sau cincea liniuță, deoarece ultima reședință a soților a fost în România, iar reclamantul mai locuiește încă aici, respectiv reclamantul cetățean italian are reședința obișnuită în România de mai mult de 1 an.\\ Prin urmare, instanțele române sunt competente internațional să soluționeze cauza în temeiul art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. ===Exemplul 2=== **Situație de fapt și proceduri:**\\ Un cetățean francez și o cetățeană britanică s-au căsătorit și au domiciliul în România, unde lucrează pentru o companie multinațională. După aproape 4 ani de la încheierea căsătoriei, soții decid să se despartă, astfel încât soțul se întoarce definitiv în Franța, iar soția în Regatul Unit. Soțul francez introduce acțiune de divorț pe rolul instanțelor române la 8 luni după întoarcerea în Franța. Sunt competente internațional instanțele române? **Soluție:**\\ Cetățenia și reședința în străinătate a părților exclud aplicarea normelor generale de competență și atrag incidența normelor internaționale.\\ Având în vedere că obiectul cauzei este desfacerea căsătoriei, iar pârâta are reședința în Regatul Unit, al cărei resortisant este, competența internațională va fi stabilită potrivit normelor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, astfel cum prevăd [[r2201_2003#art._1|art. 1 alin. (1) lit. (a)]] coroborat cu [[r2201_2003#art._6|art. 6]].\\ Făcând aplicarea [[r2201_2003#art._3|art. 3]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanța sesizată va constata că instanțele române nu sunt competente internațional să soluționeze cauza: niciuna dintre situațiile de la lit. (a) sau (b) nu este aplicabilă, având în vedere că deși soții au avut reședința obișnuită în România, niciunul dintre ei nu mai locuiește aici la data sesizării instanței, iar pârâta cetățean britanic nu (mai) are reședința obișnuită în România la data sesizării instanței.\\ Prin urmare, instanțele române nu sunt competente internațional să soluționeze cauza în temeiul art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.\\ Cu toate acestea, mai înainte de a se declara necompetentă internațional, instanța trebuie să verifice, așa cum prevede art. 7 alin (1), dacă sunt competente instanțele altui stat membru. În speță, instanțele franceze ar putea avea competență internațională în temeiul art. 3 alin. (1) lit. (a), a șasea liniuță, deoarece soțul reclamant are reședința de mai mult de 6 luni în Franța, a cărei cetățenie o posedă; de asemenea, și instanțele britanice ar fi competente internațional, în temeiul art. 3 alin. (1) lit. (a), a treia liniuță, soția pârâtă având reședința obișnuită în Regatul Unit.\\ În aceste condiții, în temeiul [[r2201_2003#art._17|art. 17]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanța română va respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române. ===Exemplul 3=== **Situație de fapt și proceduri:**\\ A și B, cuplu căsătorit, având cetățenie română, locuiesc cu caracter stabil în Spania pentru o perioadă de 11 ani, timp în care dobândesc și cetățenie spaniolă. Soția decide, la sfârșitul acestei perioade, să se întoarcă în România, unde introduce acțiune de divorț la o lună după sosirea în țară. Soțul rămâne în Spania. Este competentă internațional instanța română? **Soluție:**\\ Reședința în străinătate a pârâtului exclude aplicarea normelor generale de competență și atrage incidența normelor internaționale.\\ Având în vedere că obiectul cauzei este desfacerea căsătoriei, iar pârâtul are reședința în Spania și are cetățenia chiar a două state membre UE, competența internațională va fi stabilită potrivit normelor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, astfel cum prevăd [[r2201_2003#art._1|art. 1 alin. (1) lit. (a)]] coroborat cu [[r2201_2003#art._6|art. 6]].\\ Făcând aplicarea [[r2201_2003#art._3|art. 3]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanța sesizată va constata că instanțele române sunt competente să soluționeze cauza în temeiul art. 3 alin. (1) lit. (b), România fiind țara de cetățenie a ambelor părți. -------- ==== În baza normelor din Cartea a VII-a CPC==== ===Exemplul 1=== **Situație de fapt și proceduri:**\\ Un cuplu bulgaro-roman care a avut reședinţa obișnuită în Canada se separă în fapt, soțul bulgar rămâne în Canada, iar soțul român se întoarce în România, unde, după trei luni, introduce acțiune de divorț. Este competentă internațional instanța română? **Soluție:**\\ Cetățenia și reședința în străinătate a pârâtului exclud aplicarea normelor generale de competență și atrag incidența normelor internaționale.\\ Făcând aplicarea [[r2201_2003#art._3|art. 3]] din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, care se aplică cu prioritate față de normele interne de drept internațional privat, instanța sesizată va constata că instanțele române nu sunt competente să soluționeze cauza, după cum nu este nici vreo altă instanță judecătorească dintr-un stat membru al UE: niciuna dintre situațiile de la lit. (a) nu este aplicabilă, având în vedere că soții nu au avut reședința obișnuită în România sau alt stat membru; pârâtul cetățean bulgar, locuiește în Canada, deci nu într-un stat membru UE; și au trecut doar 3 luni de când reclamantul de cetățenie română și-a stabilit reședința obișnuită în România, or minimul este de 6 luni; de asemenea nu este aplicabilă situația de la lit. (b), părțile neavând cetățenie comună.\\ Prin urmare, nefiind aplicabil art. 3, potrivit [[[[r2201_2003#art._7|art. 7 alin. (1)]], instanța își va verifica competența în temeiul normelor de drept internațional privat din Cartea a VII-a CPC. Astfel, dispoziția specială de la art. 1079 pct. 5 CPC nu este aplicabilă, deoarece numai unul dintre soți domiciliază în România. Competența nu poate fi stabilită în favoarea instanței române nici în temeiul art. 1081 alin. (2) pct. 2 CPC, pentru că reclamantul s-a întors în România doar de trei luni. Verificând mai departe incidența normelor generale de competență internațională, constatăm că art. 1066 CPC nu este aplicabil, având în vedere că pârâtul domiciliază în Canada. Singura situație în care instanța română ar fi competentă ar fi cea de prorogare voluntară prevăzută de art. 1067 alin. (2) CPC, dar numai dacă soțul pârât cu domiciliul în Canada acceptă competența instanței române. Altfel, în temeiul [[legislatiero#art_1071|art. 1071 CPC]], instanța română va respinge prezenta cerere ca nefiind de competența instanțelor române. ---- //„Exerciții practice în implementarea instrumentelor de cooperare în materie civilă și comercială” (JUST/2013/JCUV/AG/4634) – Proiect co-finanţat de către Comisia Europeană, Programul Specific în domeniul Justiției Civile//